Afacerile imobiliare ale lui Gigi Becali seamănă cu afacerile lui Gigi din fotbal cum seamănă o vilă cu piscină din Băneasa cu o garsonieră confort trei din Prelungirea Ghencea. Cu primele a făcut avere cumpărând ieftin şi vânzând scump, iar cu celelalte se face de baftă făcând invers.

Nici măcar criza n-a adus la acelaşi numitor comun bisnisurile finanţatorului Stelei. În imobiliare, deşi e praf mare, nea Gigi cumpără terenuri scumpuţe în zona Palazu din Constanţa pentru că au potenţial. Cum ar veni, investeşte în viitor. În sportul cu mingea, Becali dă în cap viitorului, concediind antrenori de la Academia sa de fotbal. La inaugurarea şcolii, preşedintele Argăseală declara că, în câţiva ani, Steaua va scăpa complet de transferurile costisitoare şi că echipa va fi formată „sută la sută din jucători crescuţi la Academie“. Jucătorii vor creşte, dar vor creşte mai mult de capul lor, că aşa e mai ieftin. Culmea e că economia nu face nici cât o bătătură a marelui Elton Xavier Gomez, ăla cumpărat cu 1.600.000 de euro şi vândut in extremis cu 500.000 de euro. Acum, Elton a plecat, iar rolul lui de mijlocaş de acoperire a conturilor altora a fost preluat cu succes de Dayro Moreno.

Totuşi, exemplul cel mai bun în acest an e Mihăiţă Pleşan. Practic, Steaua n-a cumpărat un jucător, ci a dat 1,3 milioane de euro pe un gol frumos marcat într‑un amical cu Germania. Închipuiţi-vă cum ar suna un anunţ la mica publicitate dat de Steaua pentru Pleşan: „Ocazie: Vând jucător de lux, mobilat, dar decomandat la mansardă, termopane, aere multe condiţionate, parcare asigurată din când în când la echipa a doua, posibilităţi de extindere, încă nu e racordat la utilităţile echipei, 100.000 negociabil, rog seriozitate!“

Vine sfârşitul anului, adică vine vremea clasamentelor. E bine cu cel mai bun sportiv, cel mai bun fotbalist, cel mai bun comentator, e frumos pe alocuri precum jocul dinamoviştilor în Grecia, dar lipseşte ceva. Dom’le, nimeni nu s-a gândit să facă un sondaj pentru titlul de cel mai bun patron de fotbal din România.

În echipa ideală a patronilor intră nume mari, fiecare cu calităţi unice. Gigi Becali e cel mai puternic brand. Numele finanţatorului Stelei apare pe garduri, pe stâlpi, s-a lăbărţat pe tot globul, împodobind şi Turnul Eiffel, şi Piramida lui Keops. Nu mai contează că în faţă sunt vorbe de ruşine gen „Moarte!“, „Afară din Ghencea!“ sau nişte cuvinte care pot fi citite sau vizionate după miezul nopţii.

La categoria „cel mai bun atacant“ câştigă detaşat Marian Iancu din Timişoara. Omul a atacat, a înjurat şi-n culcare, şi-n sculare, golaverajul lui fiind superior celui al lui Gigi. Antrenori, jucători, oficiali, ziarişti, lista e atât de lungă, încât e mai scurtă aia cu cei care au scăpat neştampilaţi.

Copos e cel mai bun vânzător de echipă din ţară, da’ ce zic eu din ţară, din Europa. Vinde Rapidul o dată pe zi şi, la sfârşitul săptămânii, tot el e proprietar. Cronica tocmelilor parcă e „Moartea Căprioarei“, versiunea din Grant. Cum ar veni „Mănânc, negociez şi plâng. Mănânc!“.

Bucşaru e uimitor de eficient. A reuşit să facă cu echipa Unirii nişte afaceri mai curate decât afacerile lui cu CFR-ul lui Necolaiciuc. Vă daţi seama, e singurul care a câştigat bani din fotbal, iar Fiscul n-are ce să-i facă. În schimb, Penescu din Argeş, ars pe ambele planuri, e de departe cel mai închis patron, iar Condescu cel mai miner.
Echipa acţionarilor de la Dinamo, în frunte cu Borcea şi Turcu, are cel mai bun joc combinativ, că pe „Ştefan cel Mare” se fac combinaţii non-stop.

Mititelu se poate lăuda doar cu centrări frumoase. La începutul campionatului, invariabil, centrează ţinta pe titlu, apoi se bucură dacă Ştiinţa nu retrogradează.

Lupta între patroni e dură, dar, dacă nu vă convine rezultatul, putem oricând renumăra voturile.

Finala Băsescu – Geoană din Politic Romanian League seamănă perfect cu un meci din Liga lui Mitică. Se huiduie, se fluieră şi până şi unele scandări ale fanilor sunt la fel: „La puşcărie, Băsescu (Geoană) la puşcărie, la puşcărie!“.

 Meciul a început demult, ieri a intrat în prelungiri, dar se discută deja anumite faze. A fost henţ la Băsescu în 2004, a pus mâna pe copil? E în ofsaid Geoană cu Iliescu, sau e Udrea afară din joc? F.C. Geoană mai mult temporizează, Sport Club Băsescu intră la rupere, merge pe atac, dar se lasă deseori descoperit în apărare. În galeria lui Băsescu e Paszkany, pentru Geoană strigă Becali şi Mititelu. Da’ asta nu înseamnă nimic pentru cei din teren. Unii stelişti preferă să fie mai degrabă morţi decât becalişti, iar această regulă se aplică şi celorlalţi, aşa că spectatorii sunt împărţiţi. La Dinamo, deşi trecutul e mai roşu şi bate spre Geoană, există un pluton de acţionari şi tot atâtea obiceiuri.

Ca şi cum lucrurile nu sunt destul de complicate şi aşa, avem până şi un caz „Valiza”. Singura deosebire faţă de geamantanul lui Becali e faptul că valiza politică e mare, în ea încap combinate, fabrici, contracte cu statul, la o adică, încape jumătate de ţară. Reîntorcându-se la meci, comentatorii constată că Băsescu încearcă să-şi menţină posesia, iar Geoană începe să atace şi pe dreapta. Meciul e urât, tensionat, dar gustat de public. Ne uităm la televizor, mâncăm seminţe şi ne place. În fond, stelişti, dinamovişti, rapidişti, craioveni, timişoreni, de câte ori aveţi ocazia să vă arbitraţi favoriţii?

Dinamo a ajuns o fermă a animalelor. Fireşte, fotbaliştii alb-roşiii sunt câini până la moarte şi dincolo de ea. Dincoace de ea, unii sunt maimuţe şi papagali, după cum frumos s-a exprimat Cristi Borcea când a aflat că se dă din casă, pardon, din cantonament. Câţiva sunt pur şi simplu catâri, nu înţeleg deloc cu vorba bună. De aceea, bossul dinamovist le-a cerut jucătorilor să-i bată pe cei care nu aleargă. Cum ar veni, dacă nu se poate altfel, dresaj cu biciul, nene, să înţeleagă şi Tamaş.

Frumos, dar mai e o mică problemă. Nu legea, dom’le, astea sunt fleacuri în vestiar. Chestia e că ai nevoie de un regulament de cafteală, că şi aici trebuie ordine şi disciplină. Întâi trebuie stabilit cine pe cine bate şi cum bate. Conform Codului pocelii borceşti, cei care nu se mişcă vor primi prima dată un avertisment şi vor fi retrogradaţi în categoria câini mici, însoţitori de domnişoare. Abia după aceea se va scoate băţul conform normativului. O repriză indolentă echivalează cu o lovitură de pedeapsă executată în cadrul porţii, adică părţii dorsale. Un meci întreg înseamnă şi joc de mâini, cu presing, la ficat.

Medicul echipei se va ocupa de protecţia muncii cu băţul, ca să nu se dea în altele. Corecţia va fi aplicată pe fundalul sonor al şlagărului „Oh, chihuahua”, completat cu refrenul „Văleu, mamă”. Excepţia de la regulă va fi Adrian Cristea, care nu va fi atins nici cu o floare după partidă. „Prinţul” va fi caftit preventiv înainte de meci, că după nu mai are niciun rost. Regulamentul ăsta e un tablou absurd şi nu e nici vina suporterilor şi nici a jucătorilor. De data asta, aşa cum se întâmplă des şi la Steaua lui Becali, gura lui Borcea a bătut singură obrazul clubului.

Vasile Turcu a descoperit secretul lui Dan Petrescu - lanţurile. Antrenorul Unirii a realizat mari performanţe cu nişte jucători anonimi nu prin multă muncă şi talent, ci datorită amplasamentului clubului. „I-a izolat acolo, pe câmp, că în acea zonă nu au niciun fel de tentaţii, şi a făcut disciplină cu ei”, a zis bossul din „Ştefan cel Mare”.

Cum ar veni, performanţele dinamoviştilor sunt afectate implacabil de câmpul magnetic al sutelor de baruri din Bucureşti, de radiaţiile restaurantelor şi de furtunile stroboscoapelor discotecilor. Asta e, ăsta-i mediul, e aspru pentru fotbalul de performanţă şi pur şi simplu n-ai ce face. Dacă raţionamentul lui Turcu ar fi corect, România ar fi reprezentată în Europa League de Universitatea Jilava, Viitorul Gherla, Sportul Penitenciarul Aiud şi Fotbal Club Poarta Albă. Turcu mai vrea să sugereze că ar fi suficient ca alb-roşiii să fie deportaţi în Bărăgan şi ar câştiga Champions League.

În realitate, problema nu e infrastructura bahică din Capitală, ci atmosfera din cadrul clubului. Câţiva dinamovişti noaptea beau, ziua joacă, pierd sau câştigă, fotbalişti se numesc pentru că sunt mereu iertaţi de către conducere. Acum, dacă l-ai teleporta pe Tamaş în Sahara, la o oră după antrenament s-ar apuca să-şi prepare vin de palmieri şi ţuică de curmale. N’Doye nu bea, poate rezista la o viaţă de noapte agitată, dar alţii care încearcă să-l imite nu pot să ţină pasul pe teren. Câţiva dinamovişti sunt atât de puşi pe distracţii, încât nici la puşcărie nu poţi să-i bagi: ar pili tot, inclusiv gratiile. În concluzie, clubul din „Ştefan cel Mare” ar trebui transformat rapid într-un centru de reeducare ce se va deosebi de centrele reale printr-un singur lucru: infractorii care încalcă legile fotbalului de performanţă nu ar fi băgaţi înăuntru, ci ar fi scoşi urgent afară.

Dinamoviştii deja seamănă cu membrii unei secte care au ales calea mântuirii prin suferinţă. Uitaţi astăzi de Dumnezeii arbitrajelor, „câinii“ se flagelează unii pe alţii la greu, doar-doar s-or termina anii secetoşi. Până şi prealiniştitul Ion Pârcălab, care a ajuns cândva în Paradisul fotbalistic cu Dinamo, a hulit şi a spus că Ţălnar e atât de gras că nu încape pe bancă. Sfânta Treime a şefilor, adică Badea, Borcea şi cu Turcu, e şi mai dură. Badea, Tatăl Clubului, a ţinut o predică TV în care a înfierat un drac, un fundaş al cărui nume nu trebuie rostit. Tamaş, ucigă-l Toaca şi preparatorul fizic, a greşit, dar a fost schimbat la pauză. În partea a doua, alţii au fost săraci cu duhul, dar fericiţi cu salarii mari. Borcea mai are puţin şi se îngroapă în bălegar, precum Iov. Până să termine operaţiunea, etapă de etapă îi îngroapă în materialul respectiv atât pe arbitri, cât şi pe propriii jucători. Turcu lucrează şi el, dar, spre deosebire de Dinu, nu are imaginaţie, aşa că tot ce poate scoate sunt chestii slăbuţe, de tip „fotbaliştii nesimţiţi“.

În aceste condiţii, tot ce mai trebuie e să se aleagă un nume pentru secta asta fotbalistică şi să se clarifice nişte concepte. Aici ar merge Biserica Ultimului minut, Fiii lipsei de concentrare, Căutătorii condiţiei fizice pierdute, Drumul Luftului în Cruce şi multe altele. Cu alcătuirea conceptelor e mai simplu, pentru că deja s-au impus nişte reguli. Pentru câţiva de la Dinamo, ziua de dinainte de meci e sfântă, n-au voie să bea apă şi să vadă lumina soarelui. Dar, în final, ăl mai mare păcat e comis tot de conducere. Aceasta ar trebui să înveţe că există viaţă şi după înfrângere, dar, mai ales, după victorie.

La meciul cu Oţelul, George Copos a aplaudat de l-au durut degetele. Rapidiştii nu l-au văzut pentru că patronul, aflat în faţa televizorului, aplauda pe tastele mobilului. La galerie, Lutz Stache, potenţialul cumpărător al echipei, nu mai prididea să citească SMS-urile. Stenograma schimbului de mesaje, considerată indescifrabilă de DNA, e redată mai jos.

Copos: „Dl. Lutz, Vb aşa? E mai ieftin!”.

Stache: „Ha, ha. Vrei să ne combinăm la cartelă?”.

Copos: „La echipă. Accept oferta?” Meciul începe.

Stache: „În principiu, da. Nu m-am lămurit cu cele 17 SRL-uri”.

Copos: „Lol. Un fleac”.

Stache: „Pe Taher l-au ciuruit”. Pe teren Helder insistă, apoi marchează Ioniţă.

În afara terenului, Copos insistă şi el: „Re: 18 SRL-uri”.

Stache: „?”.

Copos: „Scări stadion, soc. distinctă”.

Stache: „Lol. Totalul?”.

Copos: „Socotesc”. Pe teren vine pauza, Copos „socotesc”.

Între timp Stache: „Plicti…, obo… supi… depre…”.

Meciul reîncepe, reîncepe şi Copos: „Plus 500.000”.

Stache: „Np, adică no problem dacă vinzi 100%””.

Grigore marchează, marchează şi Copos: „Plus 1.500.000, tastare greşită”.

Stache: „Doar 500.000, e oferta mea de dor, care place tuturor”.

Copos: „?”.

Stache: „E un cântec, bre. Mă înec în acţionarii tăi/ Plânge lumea după ei – larolarolei vrei?”.

Copos: „Lol, îl ştiu. Am trei acte aditz”.

Stache: „Nu răspunzi clar la SMS/ Eu îţi fac oferte atât de des”.

Pe teren Rapid domină, Copos reacţionează: „Pt. 51% acţiuni cesiune, garanţii bancare!”.

Stache: „?!”.

Copos: „Cifra – XXL”.

Stache: „Nu cumpăr Bayern, renunţ”.

Copos: „Re: XXX-Y”. Rapidistul Herea transformă un 11 metri, Copos: „Re: Plus TVA”.

Stache: „Stf, Picasso, aştept să-mi dai beep după prima înfrângere”.

Înainte de a fi o problemă legală, interzicerea accesului pe stadionul Stelei a contestatarilor lui Gigi Becali este o problemă morală. Accesul e interzis în bloc, la grămadă sau la peluză, cum preferaţi. În acest fel, sunt pedepsiţi nu numai cei care îl huiduie pe finanţator, ci toţi cei care sunt bănuiţi că l-ar fi huiduit pe patron. Practic, în actul ăsta de justiţie becalistă se aplică din start prezumţia de vinovăţie pentru toţi suporterii care au ghinionul să aibă abonamente în zonele rău famate. Acuzaţii sunt consideraţi vinovaţi până la proba contrarie, iar ăsta e exact principiul de lucru al celebrei Inchiziţii spaniole prin anii 1400. Marele inchizitor Tomas de Torquemada, Câinele Domnului, Ciocanul Ereticilor, prefera să prăjească zece nevinovaţi decât să scape un potenţial vinovat. Marele preşedinte Valeriu de Argăseală, Câinele Patronului, Ciocanul Drogaţilor, preferă să prăjească pensionari, infirmi în cărucioare, decât să-i scape vreunu’ care ia numele Domnului Gigi în deşert. Corect, în lupta cu necredincioşii din Fener, Steaua are nevoie de linişte, dar felul ăsta de linişte e prea scump plătit. Dacă unii inşi din peluzele Nord şi Sud s-ar fi apucat să-l huiduie pe Becali exact când lupta din teren era în toi, ar fi fost imediat penalizaţi de restul spectatorilor. Aşa, prin măsura asta stupidă, nemulţumirile sunt împrăştiate prin tot stadionul.

Şi ce o să facă clubul Steaua mâine, poimâine, când huiduielile se vor auzi de la tribuna a II-a sau chiar de la tribuna întâi? Va închide şi acele sectoare şi apoi va goli de tot stadionul? Sau Gigi o să fie în stare să-şi poarte crucea gurii sale bogate şi, de multe ori, spurcate?

Golul marcat de Torje în meciul Dinamo - Unirea Urziceni a fost un gol frumos. Nu atât datorită execuţiei, cât a momentului când a căzut. În campionatul nostru liniştit, când e 1-1 în minutul 70, meciul îngheaţă într-o luptă sterilă şi haotică la mijlocul terenului. Cronicarii sportivi adorm cu pixurile în mână, de parcă ar fi nişte copii puşi să scrie într-o după-amiază frumoasă un referat la romanul „Locul unde nu s-a întâmplat nimic” al lui Sadoveanu.

Aşa stăteau lucrurile duminică pe „Ştefan cel Mare”. Era ultimul minut, toată lumea aştepta sfârşitul. În tribune nu mai striga nimeni. Pe calculatoare, site-urile de pariuri sportive au pâlpâit la o cotă de 15 la 1 pentru al treilea gol marcat, apoi s-au stins cu totul. La televizor erau pregătite numele operatorilor şi ale regiei de transmisie.

Dintr-o dată, totul s-a schimbat, totul s-a dat peste cap. Un şut şi am avut într-o secundă şi „Ţara de dincolo de negură”, şi „Baltagul” în alb-roşu, dar şi „Dureri înăbuşite” pe banca Unirii Urziceni. Aici nu contează bucuria lui Borcea şi tristeţea lui Dan Petrescu, ci dovada că minutul 94 e viu şi la noi, nu e o simplă convenţie, o cifră care dispare repede de pe tabela de marcaj.

În Anglia şi în Germania meciul chiar trăieşte până în ultima secundă, Manchester United a marcat în minutul 96 în meciul cu Manchester City şi nu s-a mirat nimeni. În România lui Mitică Dragomir golurile tip „last to happen” pur şi simplu nu se întâmplă pentru că, dacă stabileşti câteodată cum trebuie să se întâmple lucrurile, nu rişti să aştepţi până în ultima secundă ca să îţi aranjezi treburile.

Datele problemei, cum se spune la matematică. Cu Gaz Metan, Steaua a făcut un meci frumos, Bănel a marcat un gol fabulos, iar Gigi Becali e pe jumătate bucuros, pe jumătate furios. Finanţatorul a declarat că Szekely, dacă nu dădea gol la lovitura liberă, era trimis urgent la echipa a doua. Să „încurajezi“ aşa un fotbalist care a marcat două goluri şi a centrat pentru Nicoliţă e bizar, dar nu asta-i problema.

Problema e ce faci cu o astfel de afirmaţie. S-o ignori, să-l ignori pe Becali cum vor mulţi stelişti, e cam greu. E ca şi când l-ai ignora pe Mugur Isărescu când vorbeşte despre leu pentru că, efectiv, Gigi Becali poate influenţa „cursul“ Stelei. Soluţia e dată tot de matematică, prin metoda reducerii la absurd. Presupunem că săracu’ Szekely rata lovitura, continua să joace şi marca un singur gol. Presupunem şi că jucătorul nu recurgea la artificii de calcul, adică nu-şi schimba numele de Janos în Bălănel, care rimează cu Gigel, ruda lui Gigi.

Nu, Janos rămâne Janos, iar Becali nu-l simpatizează şi vrea să-l trimită la echipa a doua. Ce poate să facă galeria? Să-l susţină? Mare greşeală, pentru că Gigi nu prea iubeşte nici peluza. Atunci? În matematică, minus şi cu minus fac plus, aşa că toată galeria, neiubită de Becali, ar trebui să-l huiduie la gol pe Szekely cel neiubit de Becali. Pe cale de consecinţă, toţi jucătorii Stelei ar fi huiduiţi când marchează şi aplaudaţi în picioare la înfrângere.

Cum ar suna: „Huo! Nenorociţilor, aţi bătut cu 3 la 0 Rapidul, huo!“? În acest fel, echipa roş-albastră ar fi unică în lume, adversarii n-ar înţelege nimic, presa n-ar înţelege nimic şi, în final, poate ar înţelege şi Becali că e ceva în neregulă cu tradiţionalele sale declaraţii de după meci.