Naţionala i-a dezamăgit pe suporteri. Greşit. Fraza corectă sună aşa: naţionala Israelului i-a dezamăgit pe suporterii României. A ratat în minutul 90 înscrierea celui de-al treilea gol în poarta noastră pentru că măgarul de Golan ar fi fost în ofsaid. În plus, ne-a furat şi arbitrul. Ăsta n-a văzut că, puţin mai devreme, Rădoi a faultat din poziţie de ultim apărător. Asta este, n-am reuşit să pierdem cu 0-3, cum visau, în final, suporterii. Fanii au o dorinţă perfect logică. Dacă echipa antrenată de Lucescu junior nu mai poate să obţină victorii memorabile, măcar să aibă parte de eşecuri memorabile. Un 0-3 cu Israelul era demn de acel 0-5 cu Serbia. Un 0-2 e călduţ, mai avem puţin şi-l considerăm un rezultat normal, cum îl consideră deja oficialii FRF. Ionuţ Lupescu, directorul Federaţiei, declară senin că nu l-a dezamăgit nimic la meciul de miercuri. Acum, se sperie şi gândul la ideea unui meci care l-ar dezamăgi pe Lupescu. Corect, trebuie să gândim pozitiv. OK, e doar un meci de pregătire, nu contează absenţa lui Mutu şi Chivu, importantă e echipa, importantă e atitudinea. Dar filozofia asta a lui Lucescu şi Lupescu, care nu se schimbă cu un milimetru nici după un 0-2 cu Israelul, începe să semene cu filozofia PCR de creare a omului nou, pardon, de creare a unei echipe multilateral dezvoltate. Rezultatele, previzibile, vor fi aceleaşi. Lupescu ar fi trebuit să aibă o declaraţie clasică, gen „semnal de alarmă“, mai ales că scârţâie şi atitudinea aia oficială, nu numai jocul. Mai mulţi jucători fără atitudine, în frunte cu Goian şi Daniel Niculae, au declarat că e greu fără Mutu şi Chivu. Cum ar veni, situaţia e clară: Mutu e puţin dependent de sibutramină, Goian&company sunt dependenţi de Mutu, Lucescu e dependent de Goian. Deci, asta e, domn’ Lupescu. Deocamdată, eşti dependent de sibutramină.

Tudose se plimba puţin pe planeta Marte, Petre Marin e pe Jupiter“. Gigi Becali a început să semene cu un controlor NASA care îşi face inventarul sondelor trimise prin sistemul solar, iar explicaţia e simplă. Omul şi-a săpunit de atâtea ori jucătorii, încât nu mai ştie cum s-o facă să nu se repete. I-a criticat pe stelişti în cheie gastronomică („murături“), i-a făcut manechine şi, după meciul cu CFR Cluj, a trecut la o temă cosmologică.

Deja chestia asta a lămurit un lucru: nici Stoichiţă nu va ajunge acolo unde niciun antrenor stelist din epoca Becali n-a ajuns vreodată - la o relaţie onestă şi de lungă durată cu patronul. Inconştientul tehnician s-a apucat să spună despre marţianul Tudose că are un viitor frumos în fotbal. O fi corect, dar e ca şi cum o navă spaţială s-ar apuca să se certe cu planeta mamă care a trimis-o în Cosmos. Acum, e la câteva unităţi astronomice, pardon, gigicomice, de demitere. Culmea e că va fi ejectat din scaunul de antrenor nevinovat.

Meciul Stelei la Cluj seamănă perfect cu misiunea Apollo 13, aia care n-a mai ajuns pe Lună, dar s-a întors cu bine pe Pământ. La Steaua, rezervoarele Golanski şi Baciu s-au defectat, „motorul“ Nicoliţă era gripat, dar echipa s-a întors neînvinsă în Bucureşti. Cu alte cuvinte, la ce lot are Steaua, misiunea poate fi considerată un „eşec reuşit“. Stoichiţă, înainte să audă declanşarea numărătorii inverse pentru trimiterea sa în vacanţă, mai poate să facă un singur lucru: să-şi pună centura şi să se ducă la Gigi cu lista de transferuri ratate şi cu cea de fundaşi şi să-i spună clar: „Pipera, we have a problem!“

Naţionala lui Răzvan Lucescu şi situaţia ei după tragerea la sorţi pentru Europene seamănă perfect cu primăria lui Oprescu după căderea zăpezii. Adică e uşor nasol, avem artere şi vedete blocate din cauza unor substanţe albe, bulevarde şi alte vedete accidentate, intersecţii date peste cap din cauza unor păreri parcate neregulamentar ale unor oameni de fotbal, dar trebuie să fim optimişti. Campania de deszăpezire, pardon, campania de calificare va reuşi prin orice mijloace, căci, până la urmă, va ieşi şi soarele pe uliţa noastră. Pentru asta trebuie modificat uşor calculul hârtiei, adică trebuie făcut pe hârtie care suportă şi argumente neconvenţionale. Deci, începem cu Franţa. Data trecută am avut noroc, corect, ulciorul nu merge de multe ori la apă, aşa că trebuie să atacăm ulciorul cu energie psihocinetică, aşa, ca să meargă. Pe scurt, Naţionala nu va juca nici în galben, nici în roşu, ci în violet, pentru ca baieţii noştri să scoată flăcări pe nas, nu numai sibutramină. Celebrul Aliodor a analizat situaţia şi a pus la punct şi un atac simbolistic - meciul cu cocoşii galici se va suprapune cu o campanie contra gripei aviare, moarte găinilor trădătoare, domnu’ Cercel se aude, daţi concediu la porcină două săptămâni pentru binele ţării. Cu Bosnia- Herţegovina, tupeiştii ăştia care au jucători mai scumpi decât ai noştri, lucrurile sunt mai complicate. Nu-i putem bate atacându-le psihic preşedintele, pentru că n-au un preşedinte. Au trei, unul sârb, unul croat şi unul bosniac, şi niciunul nu e jucător. De-aia aici trebuie aplicate mijloacele politice. Ţara e ajutată la guvernare de un reprezentant al Consiliului de Securitate, aşa că tot ce trebuie e să ne punem omu’ nostru la ONU. Ce ziceţi de Gigi? Bine intenţionat, într-o lună, le reduce valoarea Naţionalei la jumătate şi, apoi, le aranjează transferuri în Cipru şi îi demoralizează complet. Cu Belarus, adică la meciurile cu nişte semiruşi, cele mai indicate sunt mijloacele militare. Simplu, trebuie să băgăm şi poarta lui Lobonţ sub scutul antirachetă şi am câştigat jucând 11 numai în atac. Albania e ca şi rezolvată, având în vedere prietenia tradiţională dintre coniacul Skandenberg si bascheţii româneşti made in China. În concluzie, băieţi, puneţi mâna pe lopeţi şi atenţie la Luxemburg!

Mutu a câştigat Oscarul pentru cel mai bun fotbalist în rol de drogat stimulat şi contestat. A fost greu, s-a bătut pentru trofeu cu Diego Armando Maradona şi cu Bosnich. Dar cu ajutorul procesului intentat de Chelsea şi al ultimului scandal a reuşit. Acum, tot ce poate să facă e să tragă aer pe nas şi să ţină discursul clasic: „Doamnelor şi domnilor, cu această ocazie vreau să mulţumesc familiei mele fotbalistice din România, care m-a crescut de mic. Fără ei n-aş fi aici, în faţa dumneavoastră. Specialiştii spun că pentru a reuşi această performanţă trebuie să fii ori prost, ori trişor, iar aceste calităţi trebuie cultivate din timp. Păi, spuneţi şi dumneavoastră, cine mai putea să rişte un salariu de vreo 10.000 de euro pe zi la Chelsea pentru o doză mică de cocaină recreaţională? Pentru asta chiar trebuie să crezi că ţie nu ţi se poate întâmpla nimic. Aşa că ţin să-i mulţumesc pe această cale naşului meu, Nicu Gheară, în cluburile şi pe iahturile lui m-am relaxat total. Mulţumirile mele merg şi către Mircea Sandu, întotdeauna m-a înţeles. Pe Naşu’ îl admir mult pentru felul cum a trecut peste dosarul «Cocaină pentru VIP-uri», înscenarea ordinară care i s-a făcut fiicei sale, Raluca. Nepotu-său a fost băgat în «Cocaină pentru săraci» şi a intrat la zdup, dar asta este, mai sunt şi efecte secundare. Mulţumesc şi fraţilor Becali, sunt nişte agenţi de turism extraordinari, care întotdeauna au avut grijă să-mi pună o vorbă bună pe lângă antrenorul naţionalei, care o fi ăla. De exemplu, după ce ne-a bătut Serbia cu 5-0 şi eram supărat, Ioan Becali, ca să mă înveselească, mi-a aranjat un tur de noapte al Novi Sad-ului. Ultimul, dar nu cel din urmă, merită mulţumirile mele Dumitru Dragomir. Liga lui Mitică e un paradis unde sunt interzise controalele antidoping de ani de zile. Asta îţi formează reflexe utile în joc, cunoşti pastilele după formă şi culoare. Chiar, mă vedeţi pe mine căutând pe goagăl «si-bu-tra-mi-nă» de capul meu?“

Ce ar fi fost dacă dinozaurii n-ar fi dispărut? Sau dacă statele confederate ar fi câştigat războiul de secesiune din America şi forţele Axei ar fi învins în al doilea război mondial? Procedeul literar prin care sunt exploatate astfel de istorii alternative se numeşte ucronie. În fotbalul lui Mitică şi Sandu, istoria alternativă cu Iacov preşedinte e curată nebunie. În primul moment după victorie, nemţii anunţă trimiterea în lagăre, pardon, Iacov anunţă trimiterea la puşcărie a membrilor mafiei lui Sandu. În fond trebuie separat din prima albul de negru, iar asta nu e segregaţie, e politică. Naşul fuge în munţi, de unde acuză presiunile politice. În momentul doi, Iacov încearcă să-i schimbe pe vicepreşedinţii lui Sandu şi se ceartă instituţional cu Mitică Dragomir. Comisiile de arbitraj se plimbă între cei doi cu grija cu care se plimba papa prin 1944 pe străduţele Vaticanului înconjurat de nemţi. Vicepreşedinţii lui Sandu se baricadează în birouri, apoi contestă în justiţie schimbarea lor. Fireşte, câştigă, iar federaţia se transformă în „Fortăreaţa FRF“, unde accesul lui Iacov este interzis. Fortăreaţa e apărată de un zid de regulamente interne, cunoscut sub numele de Zidul Dâmboviţei. Mitică Dragomir detonează mai multe bombe atomice la DNA, cu efecte devastatoare asupra lui Iacov. Acesta foloseşte ultima armă secretă - ştampila FRF - şi războiul devine total, toată lumea contestând pe toată lumea. Se deschid noi fronturi, noi procese, iar naţionala ajunge să aibă patru antrenori simultan. Unul e numit de Lupescu în numele lui Sandu, unul e numit de Lupescu în nume personal, unul e pus de Iacov şi unul de Giovani Becali, că aşa a vrut el. În final, epuizat, Iacov începe negocierile de pace folosindu-l ca intermediar pe şoferul lui Sandu. Cum ar veni, dinozaurii n-au dispărut, ei se transformă.

La câţi fotbalişti trec zilnic prin club, e păcat că Bamboo nu face parte din Liga lui Mitică. Are tot ce-i trebuie pentru asta. Are jucători care aleargă după baloane, are echipe, spectatori, arbitri, în sfârşit, are meciuri. Ultimul n-a fost deloc o întâlnire amicală, a fost o partidă care a contat în Cupa Pisi, finala de sâmbătă. Cronica a scris-o un chelner cu ambiţii de analist sportiv: „Dom’le, Adrian Cristea şi Alin Stoica beau de la stânga la dreapta, dacă ne raportăm la barul numărul 1. Au început în forţă, cu şuturi, pardon, cu shots-uri în cascadă. De partea cealaltă, Alin Cocoş şi băieţii lui practicau de la dreapta la stânga un joc combinativ, la construcţie, cu Clasic Coctails şi şampanie Cordon Rouge Mumm. Până la urmă, perioada de tatonare a trecut repede. Cristea şi Stoica au verticalizat cu o sticlă de vin şi una de whisky, că nu degeaba l-au avut ani de zile antrenor pe Mutu la acest joc. Da’ n-au avut parte de golaverajul pozitiv al „Briliantului”, care mai mult a dat decât a luat. Cristea a făcut marcaj om la om pe tot ringul de dans la o jucătoare căreia nimeni nu i-a reţinut numărul de pe tricou. Sincer, toată lumea se uita numai la partea din faţă. „Prinţul” avea o posesie bună, se pregătea să marcheze, când fundaşii adverşi au intrat la rupere. Alin Cocoş e fiul vitreg al Elenei Udrea, asta au uitat elevii lui Mutu. Doamna Udrea n-are probleme cu două ministere, cum să aibă băiatu’ probleme cu doi fotbalişti? Deci, echipele au făcut schimb de vorbe şi fluide, că de tricouri nu putea fi vorba. Stoica a avut impresia că a auzit fluierul final şi s-a retras cu un coleg la cabine. Acolo, surpriză. Meciul a continuat şi pe gresie. Adversarii le-au executat câteva lovituri libere, cu piciorul, mâna şi capul. Au încercat să facă zid. Cu uşa, da’ n-a mers. Găinile au învins câinii sau, mai simplu, deţinătorul trofeului a păstrat-o pe Pisi.

Daminuţă vine la Dinamo şi, cu această ocazie, a executat tot dansul tribal al înregimentării într-un club nou. Şi-a declarat iubirea veşnică pentru cei din „Ştefan cel Mare”, s-a pozat prin Timişoara cu fularul alb-roşu, dar parcă lipsea ceva. Dom’le, ataşamentul faţă de club nu fusese exprimat prin limbajul corpului. Nu vă gândiţi la gesturi trecătoare, la pupături pe stemă, e vorba de ceva serios: omul a spus că ar vrea să-şi tatueze pe trup un cap de câine. Cu această ocazie, noul dinamovist i-a dat, dintr-o înţepătură, clasă lui Mutu. Săracu’ Briliant are tatuaje de tip religios (Iisus scris cu litere arabe), tatuaje familiale (numele soţiei) şi un tatuaj agendă, să-i aducă aminte de data de naştere a unuia dintre copii. Culmea rafinamentului descoperită de Mutu e un tatuaj Messenger adresat suporterilor Fiorentinei, ăla prin care le comunică „Sunt unul printre voi, dar nu sunt unul dintre voi“. Dar degeaba e Mutu ca o carte deschisă, mai ales la plajă. Daminuţă l-a surclasat inventând tatuajul de club. Dacă moda asta prinde, cei din Ghencea ar trebui să arate ca pomul de Crăciun, din cauza stelelor. La fel, rapidiştii vor avea pe burtă locomotive şi cuvinte de prin trenuri, cum ar fi „e pericoloso sporgersi“, adică nu prea vă aplecaţi în afară, pe limba lui Răducioiu. Pasul următor, cu adevărat corect, ar fi tatuarea palmaresului jucătorului obţinut sub culorile clubului respectiv. În primul şi în al doilea război mondial, piloţii avioanelor de vânătoare îşi pictau pe aparate cruci simbolizând inamicii doborâţi. Urmaşii lui Daminuţă ar trebui să-şi picteze pe corp numărul meciurilor jucate, al golurilor marcate şi valoarea contractului, ca să ştie lumea ce tip de „avion“ sunt. Abia aşa ar arăta dacă iubirea tatuată sau strigată e reală, sau e una temporară, pe care o spală apa primului sezon de transferuri.

Spaniolii mă enervează rău la sfârşitul şi la începutul anului, când presa sportivă n-are ce face şi face clasamente. Ibericii sunt peste tot, n-ai loc de ei. Prima echipă din lume a fost votată FC Barcelona. Pe locul doi, un team de Formula 1, adică o chestie ce ţine mult de motoare, iar pe locul 3 naţionala de fotbal a Spaniei. La ciclism, spaniolul Valverde i-a luat faţa conaţionalului Contador, la tenis, Nadal şi-a început anul câştigând primul turneu, cel de la Abu Dhabi, iar echipa Spaniei ne-a bătut în Cupa Hopman. La baschet sunt campioni mondiali şi europeni şi până şi la handbal feminin, unde am visat mult, sunt peste noi. De alte sporturi n-are rost să pomenim, pentru că articolul are un număr limitat de semne. Noi, pe nicăieri. Ba nu, greşesc: Mutu a prins selecţionata mondială a celor mai controversaţi fotbalişti. De aici, întrebarea: ce are Spania şi n-avem noi, de e aşa mare decalajul? Spania nu e printre ţările bogate din UE, are şi ea parte de criză, iar şomajul e mai mare ca-n România. Dar în Spania sunt şcoli cu patru ore de sport obligatorii pe săptămână, nu cu una singură, plus o „opţională“ ca pe aici. Spania are mii de terenuri de sport, noi convertim orice tăpşan într-un teren imobiliar. În schimb, avem de ani buni dezbateri şi clipuri mobilizatoare care ne spun să facem o juma’ de oră de mişcare pe zi pentru o viaţă sănătoasă. Dar unde să alergi, unde să te mişti? Parcuri nu prea sunt, iar în cele care au supravieţuit te aleargă câinii şi gardienii publici. Copiii sunt antrenaţi să devină campioni ai telecomenzii, iar rutina telenovelelor desenate e ruptă într-un singur fel: „Hai, puiule, să facem mişcare, să mergem la mall la un hamburger, că diseară vine meciul Spaniei!“

Gigi Becali vrea să-i facă pe stelişti campioni cu ajutorul Celui de Sus şi al muntelui Athos. Întâi, s-a dus finanţatorul echipei la munte, unde s-a rugat şi a făcut donaţii de milioane de euro. Dar n-a mers. După aia a venit muntele la echipă. Acum, steliştii trebuie să se lepede de o parte din bunurile lumeşti, mai precis de vreo 50 la sută din salariile trecute în contracte. Ideea îi aparţine lui Mitică Dragomir, Dumnezeul profesionist al Ligii. De ce? Pentru că e criză, de aia, dă-l dracului de contract semnat şi parafat. Acu’, încercaţi şi dumneavoastră metoda, duceţi-vă la bancă, să le ziceţi că plătiţi o juma de rată, pe motiv de criză. Dar Becali e preafericit cu chestiunea, nu-i mai trebuie acorduri amiabile.
Şi asta nu e totul, se reduce proporţional şi satisfacerea poftelor trupeşti. Din retur, Gigi a anunţat reducerea raţiei de păsărică la 1/2, iar Tănase are dreptul doar la 1/4 din bomba sexy. Cum ar veni, steliştii rămân şi nef@#*ţi, şi cu banii luaţi. Corect, fotbaliştii trebuie să aibă viaţă în postire, să îşi păzească ochii să nu vadă fotomodele, să îşi păzească urechile să nu audă manele şi să-şi deschidă mintea numai la cuvântul de folosinţă al antrenorului. Aici e o contradicţie logică gravă. Întâi faci apel la înţelegerea jucătorilor, la judecata lor, ca să accepte sacrificii în numele crizei. După aia îi tratezi ca pe nişte inşi fără minte şi le pui portar la intrare, să nu cadă în ispită. Ca să accepţi cu inima uşoară aşa ceva, ca să înghiţi miştourile patronului pe bani mai puţini şi să dai şi dovadă de spirit de echipă nu mai trebuie să fii fotbalist, ci călugăr. De aia, preacuviosul Tănase ar trebui să-l lumineze pe Becali: „Fericiţi patronii cei săraci cu duhul, căci al lor va fi campionatul Cerului!“.

Meciul Craiovei cu CFR Cluj a fost o colecţie de bancuri cu olteni şi ardeleni spuse din fluier de Buster Keaton Tudor, arbitrul care n-a zâmbit niciodată. Întâi comicul în negru l-a zis pe ăla cu olteanul care îşi face WC din doi pari aliniaţi. A băgat chestia cu alinierea la golul anulat aiurea Craiovei pe motiv de ofsaid, dar n-a înţeles nimeni poanta. De aia a mai spus-o odată la golul CFR-ului, din ofsaid, dar validat. După, şi-a dat seama că situaţia era ca-n banc şi, imparţial, a aplicat legea compensaţiei.

La cartonaşul roşu oferit Clujului a explicat de ce nu se duc ardelenii sâmbăta la spectacol. Cum de ce? Că-i apucă râsul duminica în biserică. Corect. Traore putea să-i mai tragă una lui Mitchell şi în repriza a doua, aşa că, mai bine, îl dai afară din prima, preventiv.
Acum, degeaba invocă Mititelu greşelile de arbitraj pentru a cere rejucarea meciului. Dacă aplici principiul ăsta, Liga lui Mitică ar avea programul tur-retur-rejucări. Aici poate fi invocat interesul naţional, măsurile anticriză şi reforma adevărată a arbitrajului românesc. La meci au venit 15.000 de oameni, mult peste media din campionat.

E o perioadă grea, aşa că partida asta care aduce bani trebuie jucată mereu şi mereu, până când se plictiseşte lumea de ea. Apoi, a fost un program bun de avertisment care ajută arbitrajul nostru să meargă înainte. Practic, e primul pas al programului Rabla pentru cavalerii fluierului. Aduci trei meciuri proaste, le cureţi şi primeşti un meci nou, bun, la cheie. Asta pentru că pe „rablele” din arbitrajul românesc nu le casează nimeni.