Adevăruri incomode despre războiul Becali – Armată pentru brandul Steaua. Lucruri trecute sub tăcere de cele două tabere. Şi o părere

10 apr 2017 9914 afişări Comentează şi tu Blog

Antagonizarea extremă a taberelor pro-Becali şi pro-Armată a făcut ca brandul Steaua, în numele căruia pretinde toată lumea că luptă, să fie uitat de facto în ultimii doi ani, spre disperarea milioanelor de suporteri. În tot acest timp am citit zeci de documente, motivări ale instanţelor de judecată, am ascultat foarte mulţi oameni care au jucat sau joacă un rol în această afacere, am ajuns să învăţ paragrafe de legi, proceduri ale instanţelor şi regulamente de care nu credeam că voi avea nevoie vreodată.

De fiecare dată când am scris, am prezentat publicului documente, declaraţii, dovezi concrete, tocmai pentru a evita discursul vag şi adesea voit derutant al părerologilor. Foarte rar – poate o dată sau de două ori – am scris folosind doar informaţii „pe surse“, şi asta numai după ce am fost absolut sigur că, deşi nu pot să public numele celor care mi le-au dat, datele sunt reale.

În cele ce urmează voi scrie, pentru prima oară, câteva opinii personale – formate în urma acestui îndelungat studiu al cazului FCSB-Steaua-Armată –, opinii care, foarte probabil, vor da muniţie în plus celor obişnuiţi să trăiască într-o lume a conspiraţiilor.

> Dincolo de toate zvonurile şi „informaţiile“ aruncate pe piaţă, este clar că impasul în care s-a ajuns azi a plecat de la credinţa lui Gigi Becali că va reuşi, în cele din urmă, să păstreze brandul Steaua fără să plătească. Mult timp, Becali a rezolvat totul în culise. El trăieşte şi azi cu speranţa sinceră că, până la urmă, modul lui de lucru va avea câştig de cauză.

> Atât fostul comandant al CSA Steaua, colonelul George Boroi, cât şi fostul ministru al apărării, Mihnea Motoc, mi-au spus anul trecut că Armata nu poate şi nu are voie să încredinţeze cuiva direct marca Steaua şi nici stadionul, chiar dacă ar vrea să facă asta. Este nevoie de nişte proceduri legale, de nişte etape parcurse, mai ales că acum trebuie rezolvată şi problema prejudiciului. Teoretic, problema s-ar putea rezolva printr-o Hotărâre de Guvern. Dar asta ar implica, mai ales după episodul celebrei Ordonanţe de Urgenţă nr. 13, nişte consecinţe pe care, probabil, puţină lume ar îndrăzni să şi le asume.

> Insistenţa cu care se autopropune comandant al CSA Steaua îi anulează locotenent colonelului Florin Talpan, juristul clubului, avantajul obţinut prin victoriile din instanţă contra lui Gigi Becali. Foarte probabil, tocmai această insistenţă, care în unele momente devine caraghioasă, îl va îndepărta de obiectivul său personal. Este adevărat că a reuşit să învingă armate de avocaţi şi maşinaţiunile unui personaj, Gigi Becali, deja condamnat pentru că a mituit înalţi funcţionari ai Armatei. Dar, până la urmă, aceasta a fost treaba lui Florin Talpan, pentru care este retribuit conform legii. Acest conflict instituţional, între Armată şi FCSB, a devenit o chestiune personală între doi oameni, Becali şi Talpan, care – culmea! – amândoi susţin că sunt credincioşi şi nu lipsesc duminica de la biserică.

> În Justiţie, când s-a discutat cu actele pe masă, diversiunile nu au mai ţinut. Becali a schimbat trei rânduri de avocaţi, dar tot a pierdut mai întâi brandul, apoi şi numele Steaua. Asta, pentru că, indiferent cine l-a apărat şi ce intervenţii a făcut, el n-a avut, pur şi simplu, actele cu care să demonstreze că are dreptate. Circul făcut în conferinţe de presă transmise în direct de câte 5 televiziuni, cu hârtii fluturate ostentativ în faţa asistenţei, a rămas doar un exerciţiu de imagine bun să umfle audienţa.

> Trebuie înţeles că modul în care Becali a pus mâna pe Steaua s-a dovedit ilicit prin decizii judecătoreşti. Latifundiarul şi oamenii săi au glisat de la acest adevăr către o temă falsă, cum că s-ar fi contestat privatizarea echipei. Dar nu ideea de privatizare în sine a făcut obiectul proceselor, ci modul în care a trecut Steaua din proprietatea statului în cea privată. Păstrând proporţiile, putem asemăna Steaua cu o întreprindere foarte profitabilă. Pe care statul român a pierdut-o, în 2003, gratis. Cineva, în acest caz e vorba de Becali, a pus mâna pe o găină cu ouă de aur fără să plătească. Nu s-a urmat o cale logică şi firească: brandul scos la licitaţie, achiziţionat în urma unei oferte publice etc. Pentru cine a uitat, „privatizarea“ s-a făcut într-o şedinţă violentă, cu bâtele pe masă şi bodyguarzii la uşă, iar sala unde s-a votat a fost populată cu apropiaţi ai lui Becali. Cei care au „cedat-o“, în frunte cu Viorel Păunescu, nu aveau mandat din partea Armatei să facă asta. Ei erau administratorii unui bun al statului şi nu proprietarii lui.

Pentru a face o paralelă, este ca şi cum conducerea Societăţii Naţionale Nuclearelectrica, de exemplu, ar hotărî, cu de la sine putere şi fără vreo decizie a guvernului, să „privatizeze“ centrala de la Cernavodă!

> Ideea de a face o echipă a Armatei acum, în 2017, este nefezabilă, inoporturnă, desuetă, oricât de atrăgător ar fi, pentru unii, mirajul revenirii la o matcă atât de glorioasă. Drumul României este altul şi nu avem de ce să bâjbâim după o epocă definitiv apusă. Este anormal ca Ministerul Apărării să mai fie implicat în sportul de performanţă, aşa cum anormal este şi ca Ministerul de Interne sau Ministerul Transporturilor să mai cheltuie milioane de euro pentru nişte activităţi fără legătură cu misiunea lor. În continuare, sportivi şi sportive primesc soldă, beneficiază de grade, sunt încadraţi în structurile Armatei şi Poliţiei fără să aibă calificarea necesară şi fără să merite acest lucru. Este o impostură, oricât de dur pare să sune acest cuvânt. Este deajuns că avem deja zeci şi sute de generali şi colonei care n-au tras în viaţa lor cu puşca, după cum avem şi chestori şi comisari care n-au prins un hoţ vreodată. Ei ocupă în schema ministerelor locurile cuvenite unor profesionişti. Ce legătură au nişte fotbalişti cu soldaţii care trebuie să apere ţara?

Campionii mondiali, europeni şi olimpici merită toată consideraţia noastră şi toate condiţiile din lume, dar nu au ce să caute în uniformă şi cu trese, dacă n-au avut decât legături formale cu Armata şi Poliţia. Anii mulţi petrecuţi de campionii noştri în săli şi pe stadioane, eforturile, sacrificiile, accidentările, chinul – toate trebuie concretizate în grija şi recunoştinţa comunităţii prin recompense corecte: rentă viageră, o mână întinsă de guvern, de autorităţile locale, aprecierea şi respectul nostru, cursuri de calificare pentru a continua cariera în domeniul unde au excelat, dacă asta îşi doresc. Dar nu gradul de colonel sau de general.

> Nici varianta tatonată azi, aceea de a constitui o asociaţie autonomă care să se ocupe de fotbal, dar sub oblăduirea MApN, nu este viabilă. Meseria armelor şi cea de fotbalist nu se intersectează sub nicio formă. Nu există, efectiv, nicio explicaţie plauzibilă pentru a susţine varianta unei echipe de fotbal profesionist a Armatei. Şi asta nu pentru că ar fi cineva împotrivă. Însă n-are sens să ne întoarcem în timp. Exemplul ultimilor ani din existenţa echipei de fotbal a Armatei ţinând de CSA Steaua, 1996-1997, sunt elocvenţi. Invitat acum câteva luni la ProSport Live, Marcel Puşcaş, preşedinte al echipei Steaua în acea perioadă, a povestit că secţia de fotbal a produs în doar câteva luni 5 milioane de dolari, pentru ca la finalul sezonului să nu aibă bani de salarii. Milioanele dispăruseră în gaura neagră a bugetului comun al tuturor secţiilor de la CSA Steaua. Ceea ce este al tuturor este al nimănui. ProSport a scris chiar zilele trecute despre bugetul inexplicabil de mare prevăzut de CSA Steaua în primul an de funcţionare. 300.000 de euro sunt suficienţi pentru ca o formaţie să joace în Liga 2. De ce ar fi nevoie de banii aceştia pentru o echipă de Liga 4 sau Liga 5?

> Din afară, soluţia pare, totuşi, simplă, chiar dacă şi unii, şi alţii o evită. Armata are în proprietate un brand puternic. Cine vrea să-l folosească trebuie să plătească şi să îndeplinească nişte condiţii. Lucrurile trebuie făcute transparent, cinstit, democratic. Aşa cum marile branduri private acordă franciză, obligându-i să îndeplinească anumite standarde pe cei care doresc să le folosească numele, tot aşa ar trebui să procedeze şi Armata. Brandul Steaua este uriaş, respectat în lume, profitabil. Nu este suficient să vină cineva, să dea banii şi apoi să-l folosească aşa cum îl taie capul. Trebuie acest cineva să respecte nişte condiţii: să aibă grijă de numele Steaua, de prestigiu, să nu târască brandul în scandaluri şi să nu-i aducă prejudicii, să-l ţină la un anumit nivel de profitabilitate şi de performanţă. Imaginaţi-vă că ar lua cineva franciza pentru un lanţ de restaurante fast-food recunoscut la nivel mondial. Şi ar transforma acest brand, în România, într-o mizerie: mâncare proastă, spaţii insalubre, angajaţi hoţi şi mitocani etc. Aşa ceva n-ar fi posibil pentru că firma-mamă nu ar permite pierderea prestigiului.

Această soluţie, a înţelegerii oneste şi transparente, nu pare să tenteze însă, astăzi, pe nimeni.

 

http://www.prosport.ro/matei-udrea/adevaruri-incomode-despre-razboiul-becali-armata-pentru-brandul-steaua-lucruri-trecute-sub-tacere-de-cele-doua-tabere-si-o-parere-16227084
16227084
comments powered by Disqus
Versiune selectata: mobil / standard