Fotbalul, azi. Ziua în care un jucător a plâns de furie când s-a calificat în primăvara Europa League. Iar comentatorii au uitat să pronunţe numele echipei

3 nov 2017 838 afişări Comentează şi tu Blog

Hohotele lui Alibec, căderea nervoasă a atacantului prăbuşit pe banca de rezerve după schimbarea din minutul 69, într-un moment în care echipa lui se îndrepta inexorabil spre calificarea în primăvara Europa League, arată, în esenţă, două lucruri.

Mai întâi că, în România, între ceea ce vor de la fotbal suporterii, pe de o parte, şi ce vor cei din interiorul acestei industrii nu mai există decât o legătură indirectă.

Glorie, glorie, glorie

Suporterii rămân, la fel ca şi acum 100 de ani, ataşaţi ideii de glorie, performanţă, valoare, trofee. Vor spectacol, vor goluri, vor driblinguri, vor idoli şi vor să cânte meciuri de legendă ale echipei lor. Totul, absolut totul, se subordonează acestor scopuri, şi nimic nu justifică un rabat de la ele. Dacă, prin gloria sportivă şi prin performanţele obţinute, echipa lor va realiza şi o reţetă financiară bună, dacă jucătorii se vor transfera la un club mare (obligatoriu, însă, nu unul rival din ţară!), atunci lucrurile vor fi cu atât mai bune. Acestea sunt, însă, pentru fani, fie obiective colaterale, fie mijloace prin care echipa lor iubită îşi poate atinge mai uşor scopul final, cel al gloriei sportive. Banii în plus în conturile clubului înseamnă aducerea unor fotbalişti mai buni, care vor creşte performanţele. Şi tot aşa.

Bani, bani, bani

Fotbaliştii şi patronii văd bani. Alibec nu era în formă şi, în mod normal, Dică l-ar fi titularizat pe Gnohere cu Beer Sheva. Dar veneau impresarii la meci şi, atunci, omul care se împrumută de la FCSB a mers în vestiar, şi-a cerut scuze de la „Bizon“ şi l-a informat pe antrenor că în teren va intra Alibec. Asta e, tată, importanţi sunt banii! Vreau să vând!

Alibec a jucat, cu israelienii, la fel cum a făcut-o în ultima perioadă. Aproape 70 de minute, a fost neinspirat, tensionat, a ales soluţiile greşite, n-a nimerit poarta. În final, huiduit de galerie, s-a prăbuşit sub povara propriilor aşteptări. Impresarii din tribună l-au putut remarca doar la gesturile largi cu care îşi manifesta nemulţumirea faţă de coechipieri. Şi, poate, la reluările de pe micul ecran: un munte de om plângând ca un copil, cu faţa îngropată într-un prosop. Era 1-1, meciul curgea spre calificare, Alibec era în pragul unei performanţe împreună cu echipa sa şi, totuşi, el plângea de nervi. De ce? Pentru că nu i-a ieşit jocul. Pentru că impresarii veniţi pentru el l-au văzut, de fapt, pe Niţă, cu intervenţiile lui miraculoase, pe Budescu şi pasele sale inventate, pe Teixeira şi dibăcia lui. Dar, stai, unul e portar, altul e plinuţ, celălalt are 36 de ani. Niciunul nu e vandabil. OK, OK, ne-am calificat, e bine că mai vin nişte bani, dar uite că a ieşit în evidenţă cine nu trebuia...
Pentru Alibec, seara calificării este una tristă. Transferul aşteptat, salariul mare, plecarea în străinătate s-ar putea să mai aştepte.

Ce mai uneşte azi cele două tabere clar distincte, cea a suporterilor şi cealaltă, a lucrătorilor din industria fotbalistică? Paradoxal, tot banii şi performanţele. Doar că priorităţile sunt inversate. În timp ce primii consideră banii mijlocul prin care echipa lor va ajunge mai repede la trofee, ceilalţi – dimpotrivă – văd în trofee mijlocul de a ajunge mai repede la bani mai mulţi.

Diferenţa asta de viziune face ca, uneori, fotbaliştii să plângă atunci când echipa lor face performanţă.

E bine: Alibec nu era pregătit să încerce din nou fotbalul mare

A doua chestiune legată de lacrimile lui Alibec: acest jucător foarte talentat, un fotbalist dăruit de natură cu tot ceea ce i-ar trebui pentru a ajunge un mare atacant, a arătat că încă nu este pregătit să plece într-o nouă aventură în străinătate.

Se tot spune despre Alibec că e sensibil, că trebuie să ştii cum să-l iei, că nu dă randament în orice condiţii. Joi a jucat sub presiune. Ştia că vin impresarii, ştia că patronul a intervenit să-l titularizeze, ştia că se cer bani mulţi pe el. Îşi dorea foarte mult să prindă a doua şansă în străinătate, ca o revanşă personală pentru momentul Inter Milano, ratat copilăreşte.

Şi Alibec n-a rezistat. E bine, până la urmă, pentru el: nu are rezistenţa psihică să ducă un moment greu. Aici, i se iartă. Până la urmă, e de-al nostru, am mai văzut fotbalişti-copii, fiecare generaţie are sensibilii ei. În altă parte, s-ar putea ca izbucnirile astea să fie privite altfel.

P.S.1 Mihai Mironică şi Ion Alexandru, comentatorii Pro TV ai partidei FC FCSB – Hapoel Beer Sheva, nu au pronunţat niciodată, pe durata întregului meci, numele propriei formaţii. Numele FCSB a fost înlocuit cu o multitudine de expresii. Cea mai des folosită dintre ele, „echipa lui Dică“. Dar n-au lipsit nici „echipa noastră“, “gazdele”, “1-0 pentru roş-albaştri”, “liderul Ligii 1”, “vicecampioana României”. După pauză, probabil uzaţi de această constrângere, cei doi au „scăpat“ de două ori „Steaua“ şi de patru ori „stelişti“.

P.S.2 În urmă cu câteva zile, CNA a amendat Pro TV cu 10.000 de lei pentru că a difuzat un clip publicitar în care FCSB era numită „Steaua“. E posibil ca felul de a comenta al lui Mironică şi Alexandru să fie o formă de frondă după această sancţiune. Dar, în acelaşi timp, s-a ajuns la situaţia în care, în ziua calificării în primăvara europeană, FCSB să devină o echipă fără nume.

Versiune selectata: mobil / standard