Înapoi, la fotbalul de Partid, de Stat şi cu epoleţi. Pe când iar bătăi între gradaţi, în tribune?

30 mar 2018 1495 afişări Comentează şi tu Blog

„La meciuri, în special când joacă Dinamo şi Armata, stadioanele sunt aglomerate de militari şi dinamovişti. Peste tot vezi şepci kaki şi şepci albastre! La un meci, care a avut loc de curând, au fost bătăi între ofiţerii de la Armată şi Securitate!“

Cuvintele de mai sus au fost rostite de Manole Bodnăraş, preşedinte al Comitetului pentru Cultură Fizică şi Sport al Guvernului, acum 65 de ani, într-o şedinţă cu scandal din luna mai 1953.

România tocmai îşi ucisese, laolaltă cu toate afacerile private, şi fotbalul profesionist. Venus, echipa boierilor din Bucureşti, ajunsese în Liga 4 şi, apoi, dispăruse. Ripensia, prima echipă profesionistă din România, se desfiinţase. Carmen, apărută mai târziu din pasiunea industriaşului Mociorniţă, fusese exclusă ca să fie băgată în loc, direct în Liga 1, echipa Armatei. Ciocanul/Maccabi, clubul susţinut de oameni înstăriţi din comunitatea evreiască, fusese înghiţit de Ministerul de Interne. Unirea Tricolor, echipa românilor din Bucureşti, finanţată de negustorii din Obor, fusese şi ea acaparată de Miliţie. Baronul Neuman, industriaşul care crease UT Arad, plecase pe bicicletă din ţară.
Nimic nu mai era, în România, „ca înainte“. Noii veniţi striveau cu barosul populismului, urii şi al prostiei ideologizate o ţară întreagă.

După ce pusese mâna pe putere, Partidul Comunist dăduse, de fapt, lovitura de graţie întregii naţiuni. Capturase toate instituţiile, desfiinţase partidele de opoziţie, înscenase procese „ale poporului“ pentru elitele societăţii civile şi economice. „Comunismul m-a învăţat să fur“, povestea pictorul Ştefan Câlţia, amintindu-şi cum, copil fiind, pe câmp, la strânsul recoltei, alături de părinţi, ascundea de Miliţie grâul în vasul de lut unde pretindea că are apă, ca să poată duce acasă măcar câteva grăunţe rodul propriei munci de peste an, pentru că întreaga cantitate era rechiziţionată de Partid.
Fotbalul nu scăpase. În perioada interbelică, jucătorii fuseseră profesionişti. Cluburile – la fel. Şi nu fusese deloc atât de rău cum s-a spus mai apoi. România jucase la toate cele trei Cupe Mondiale (1930, 1934, 1938) – e drept, fără mari performanţe, dar fusese acolo. Rapidul se calificase într-o finală de cupă europeană (care nu s-a mai jucat niciodată din cauza războiului). În campionatul intern erau o grămadă de vedete. Echipele cu bani aduceau stranieri. Se importau maghiari (Ungaria anilor ’30 era în fotbal un fel de Spanie a zilelor noastre), greci, sârbi.
Erau şi bani mulţi, şi tribune arhipline, şi branduri iubite, şi investitori, şi rezultate.


După 1945, fotbalul de Partid şi Stat a luat locul fotbalului privat. „Privaţii“ erau nişte porci, nişte vânduţi, fotbalul nu era o meserie onorabilă, aşa că jucătorii şi antrenorii se puteau antrena cât voiau ei după cele 8 ore petrecute în fabrică, unde fuseseră încadraţi obligatoriu.
În câţiva ani, s-a ales praful. Situaţia a devenit atât de dezastruoasă, încât până şi analfabeţii şi golanii cu care Partidul populase guvernul şi toate ministerele au înţeles că un om nu mai poate da eficient cu piciorul în minge după ce a stat o zi întreagă în picioare lângă strung.
Dar nici să se întoarcă la profesionism nu se mai putea. Era de porc să recunoască greşeala şi, oricum, ideologia nu le permitea.
Aşa că au făcut ce făcea toată lumea în comunism: măsluiau realitatea. În acte, fotbaliştii erau tractorişti, sondori, electricieni, soldaţi, miliţieni. În realitate, îşi luau chenzina şi o indemnizaţie de efort de la sindicat, dar nu dădeau pe-acolo decât din an în Paşte, la controale.
Prin ’50, în campionat mai rămăseseră doar echipele muncitoreşti: Flamura roşie Arad, Locomotiva Bucureşti, Locomotiva Timişoara, ICO Oradea (trecută la Întreprinderea Comunală Oradea), Locomotiva Tg. Mureş, Metalul Reşiţa, Locomotiva Sibiu.

Şi, bineînţeles, Regele: fotbalul cu epoleţi, favoritul regimului. CCA Bucureşti se bătea cu Dinamo Bucureşti. Uneori, aşa cum aţi putut citi la început, la propriu. Păruiala era generală şi începea chiar de sus.
În acest fotbal etatizat, în care echipele erau finanţate de stat, grosul poporului era sac de box pentru Armată şi Miliţie. Pentru că generalii, între ei, nu puteau, totuşi, să se bage unii pe alţii la puşcărie, îi băgau pe alţii. Războiul se purta prin intermediari. Se racolau/răpeau/încorporau/ameninţau jucătorii buni ai cluburilor „muncitoreşti“. „În 1956 aveam 19 ani şi, deci, trebuia să-mi satisfac stagiul militar. M-au luat (n.r. – cei de la Steaua) pe sus şi m-au suit în tren. La Craiova m-au băgat direct într-o unitate militară. A fost vorba mai mult de o reţinere, nu de o arestare… Înainte de acest episod, discutasem cu comandantul clubului Dinamo. Îl chema Aman şi mă simpatiza enorm. M-a vrut în echipa lor“, povestea Emeric Ienei, furat de la Flamura Roşie Arad (UTA).
Problema era cunoscută la cel mai înalt nivel. „(…) CCA şi Dinamo practică racolajul. CCA şi Dinamo s-au bătut pentru obţinerea unui jucător. În timpul certei a intervenit Securitatea şi a simulat arestarea jucătorului. Vaczi şi Serfözö, când au fost mutaţi de la Oradea la Arad, au fost ameninţaţi de Miliţie şi Securitate că, dacă vor pleca, li se vor aresta părinţii. Serfözö a avut curajul să plece, dar a fost dat jos din tren de un miliţian“, reclama generalul Dumitru Petrescu, pe atunci şeful fotbalului, în 1953. „Acum avem în Divizia A patru echipe militare (n.r. – adică o treime din total, primul eşalon numărând atunci 12 echipe). Există toate condiţiile ca în anul acesta să mai intre încă două, iar de la anul, încă două, aceasta datorită faptului că armata şi Dinamo practică racolajul“, observa acelaşi general.

Unde a dus toată povestea asta, vă veţi întreba, şi ce legătură ar avea ea cu fotbalul şi, în general, cu România actuală?

Păi, nici atunci nu s-a făcut totul peste noapte.
Dar azi avem, în Liga 2, doar 5 echipe, din 18 rămase în competiţie, care nu trăiesc din banii publici. În Liga 3, proporţia bugetofagilor e şi mai mare. Fenomenul s-a extins progresiv în Liga 1. Cel puţin 4 din cele 14 sunt echipe de stat.
Cât de performant este acest sistem, cât de eficient sunt cheltuiţi banii statului, se vede din rezultate: 5 din 6 echipe din play-off sunt (deocamdată) private. Dar lucrurile sunt în mişcare...

Gazeta sporturilor scrie joi că Adrian Năstase se numără între cei care ar urma să intre în componenţa ONG-ului destinat să preia controlul clubului.

CSA Steaua este deja branşată la banii Armatei – adică publici. Buget 150.000 de euro pentru o echipă de Liga 4. E bine, nu?

Partidul a pus steagul pe brandul Rapid şi acum face nodul, să-l lege la buget. Păi, de ce n-ar face-o? 350.000 de euro în primul an. Pentru Liga 4!

Steaua şi Academia se bat azi pentru locul 1 în campionatul Bucureştiului. Există însă planuri – ProSport deţine această informaţie – ca FRF să găsească o modalitate de a le „invita“ pe amândouă direct în Liga 2.
Asta, după ce fuseseră deja băgate peste rând, astă-vară, în Liga 4.
Tot în Liga 2 sunt aşteptate alte branduri mari azi finanţate de la buget: Farul, U Cluj, Oţelul. Le aşteaptă deja acolo UT Arad, FC Argeş Piteşti, Chindia Târgovişte, Foresta Suceava, Dacia Unirea Brăila. De ce nu, Afumaţi, Snagov, Baloteşti, Clinceni, Miroslava? Ce, acolo nu se poate face performanţă?

Conducători ai cluburilor private povestesc pentru ProSport că se sufocă în mediul ăsta. Că lupta e neloială. Că nu merge aşa. Banii pe care ei îi câştigă alergând ca nebunii şi bătându-şi capul să găsească soluţii de marketing şi sponsorizări, alţii îi primesc de azi pe mâine de la Primării şi Consilii Locale. Banii lor, de fapt. Banii noştri. Sunt oraşe şi comune unde nu există canalizare şi asfalt, dar e echipă de fotbal. Cu zeci de angajaţi, cu buget de sute de mii de euro.
„Există finanţare“, cum ar spune aceşti „oameni de fotbal“ lipiţi la banul public.

Mai aveţi puţină răbdare. La un moment dat, se va întoarce, el, şi momentul chipielor!

 

Versiune selectata: mobil / standard