Până la urmă, care-i treaba cu "forţa grupului"?

11 iul 2018 186 afişări Comentează şi tu Blog

...erau destul de... nu enervante – e mult spus –, dar frustrante, da, erau destul de frustrante pentru noi, reporterii de teren, discuţiile cu Loţi Boloni. Avea – şi are – un stil eliptic de a comunica şi de a răspunde întrebărilor. Era cam greu să scoţi de la el ceva concret, pentru că substituia cuvintele „tari“ cu altele, care sugerau ce vrea să spună fără să fie percutante. Spre exemplu, când îţi spunea Boloni de un fotbalist că e „interesant“, era clar că îl considera valoros. Dar „interesant“ nu trezeşte „interesul“ publicului. Aşa că informaţia rămânea adesea în cerc restrâns, ştiau selecţionerul, doi-trei ziarişti şi câţiva pe la federaţie că X e un fotbalist care e de mare viitor. Restul, publicul cititor, chiar dacă vedea ştirea despre X, că Boloni îl consideră „interesant“, nu se prindea de fază.

În sfârşit, aşa stătea treaba şi când discutam despre vedete. „Pentru mine contează forţa grupului“, spunea Boloni când încercam să scoatem de la el ceva concret despre nişte jucători pe care noi, naivi, încercam să-i promovăm pe post de Hagi.
Să fim înţeleşi bine, nu „inventam“ valori, dar Hagi era încă proaspăt în memoria tuturor şi presa, împreună cu publicul, îl căuta înfrigurată pe urmaşul la tron. România se obişnuise, de multe decenii, să aibă câte un star la care să se raporteze. Fusese Prinţul Dobrin, pe urmă Minunea Blondă Balaci, apoi Regele Hagi. Apoi venise Euro 2000, cu retragerea lui Gică, şi piedestalul rămăsese gol. Nimeni nu voia să înţeleagă (încă) realitatea.

Boloni înţelegea şi el situaţia, dar nu putea să spună decât pe ocolite că nu există „next“. Regele „murise“, dar nu se putea striga „trăiască regele!“ pentru că nu mai era altul.

Aşa că intram în discuţii mai mult sau mai puţin criptate cu Loţi, uneori chiar cu mici tente filosofice, despre jucătorii pe care el îi tot convoca de zor, scormonind după ce avea nevoie ca să asambleze nenorocitul ăla de „grup“ - un fel de chestie care, în lipsa "locomotivei", urma să se autopropulseze spre victorii şi calificări.

Ca şi jucătorii „interesanţi“, expresia „forţa grupului“ nu vindea. Publicul nu era interesat de „forţa grupului“, România nu înţelegea atunci ce vrea să spună antrenorul ăsta venit din Franţa.

Dar Loţi insista: „pentru mine, nu contează jucătorul, contează forţa grupului“. OK. Adică? Adică eu nu fac nominalizări, pentru mine niciun jucător nu e mai important ca altul, toţi trebuie să se supună echipei şi echipa e deasupra tuturor, insista Boloni într-o serie de fraze-stereotip care ne ridicau părul în vârful capului.
Greu s-o scoţi la capăt cu Loţi! Venise cu-ale lui, din Franţa, ce-i băgaseră ăia în cap p-acolo, şi era foarte-foarte greu să-l prinzi cu vreo nominalizare, cu vreo individualizare a performanţei.

În fine, n-o lungesc, în 2001 Loţi a plecat de unde a venit, în Occident, la vreo 10 luni după ce preluase naţionala. Lăsa în urmă un grup masiv, vreo 8-10 fotbalişti pe care-i adusese de pe la diverse echipe din campionat şi îi promovase insistent, după numeroase trialuri şi meciuri amicale. Toţi, „interesanţi“: Marius Niculae, Rădoi, Tibi Ghioane, Codrea, Linkar, Mara, Bărcăuan.

...Franţa calificată marţi în finala Mondialului rusesc, după 1-0 cu Belgia, mi-a adus aminte de Boloni.

Cam toţi specialiştii, jucători şi antrenori, îi indicaseră pe belgieni, înaintea meciului de marţi, drept favoriţi. Da, Belgia avea – şi are – un atac de vis, cu jucători de superclasă, toţi împreună şi fiecare în parte în stare să îşi califice echipa. Dăduse Belgia 14 goluri în cele 5 meciuri jucate la turneu până înaintea semifinalei – aproape 3 de partidă! Nimeni nu scăpase necăpăcit: Panama luase 3, Tunisia – 5, Anglia – 1, Japonia – 3, Brazilia – 2. Pac, pac, pac!

Hazard, Lukaku, De Bruyne, Mertens, cum să te baţi cu ăştia? Cine să-i oprească?
Păi, cum cine? Forţa grupului! Franţa, adică.

Semifinala de marţi, de la Sankt Petersburg, a fost jocul-şcoală care i-a lipsit în 2000-2001 lui Boloni ca să îi facă pe „oamenii de fotbal“ din România să înţeleagă.

Evident, Franţa are de asemenea, în lot, nişte fotbalişti absolut excepţionali, iar Mbappe este deja, la 19 ani, superstarul de care avea nevoie planeta după ce epoca binomului Cristiano Ronaldo – Messi a început să apună.

Dar marţi a ieşit mai mult decât oricând în evidenţă diferenţa între o echipă – Belgia – care trăieşte din sclipirile vedetelor sale şi o alta – Franţa – organizată aproape milităreşte, în care „niciun jucător, cât ar fi de bun, nu e mai important decât altul“, „toţi trebuie să se supună echipei“ şi „echipa e deasupra tuturor“.

Sigur că Mbappe a fost realmente încântător, că a făcut artificii cum nu mai văzusem, la un francez, de pe vremea lui Zidane, că are o viteză de reacţie ireală şi că poate seta deja trendul la nivel mondial. Dar până şi el a jucat pentru echipă. În fond, şi aşa se poate vedea la un fotbalist dacă are conştiinţa propriei valori, prin altruismul cu care, după ce creează faza, îşi serveşte un coleg (care, invariabil, ratează).
Pe cât de fantastic a fost Mbappe, pe atât de îngrozitor a fost Griezmann în meciul ăsta: slab, neconcentrat, defazat.

Dar, spre deosebire de belgieni, care începând de prin minutul 30 au început să se panicheze, la francezi nu s-a observat că unul joacă prost. Pentru că trăgeau ceilalţi pentru el.
Aşa, fotbalistic spus, Franţa a câştigat cu Belgia pentru că a fost „mai echipă“. Adversarii n-au avut, pur şi simplu, culoar de pasă şi de şut. Şi, când şi-au dat seama de asta, s-au blocat. N-au mai ştiut ce să facă, pentru că, deşi erau jucători de superclasă, nu erau şi un „bloc funcţional“ (alt stereotip care ascunde nişte idei cât se poate de concrete). Când au înţeles că timpul trece şi ei nu găsesc găuri în apărarea franceză, şi-au pierdut ritmul. De Bruyne a început să înalţe zmeie, Lukaku s-a transformat din „bestia“ care dă coşmaruri într-un troleibuz cu două burdufuri, Hazard a devenit copilul talentat din curtea şcolii care îi irită pe toţi cu driblingurile lui inutile şi absurde.

Sub presiunea „grupului“ la care Franţa munceşte metodic, zi de zi, de vreo 25 de ani, ca filosofie de joc şi de sport, Belgia s-a dezmembrat.

Foarte probabil, marţi seară, la Sankt Petersburg, am văzut ceva mai mult decât două semifinaliste: am văzut-o pe noua campioană mondială.   

 

Versiune selectata: mobil / standard