Povestea unui meci mare pentru fotbalul mic

14 oct 2018 697 afişări Comentează şi tu Blog

...În minutul 17, sârbii aveau deja posesie 66%. Situaţia avea să rămână la fel pe tot parcursul meciului România – Serbia, de pe Arena Naţională. Dacă mai era nevoie, cu asta ne-am lămurit şi cine (şi de ce), dintre cele două naţionale, a jucat astă-vară la Cupa Mondială.

Se va invoca eliminarea (după părerea lui Balaj, nemeritată, după cea a lui Crăciunescu - din contră) lui Tamaş pentru a explica faptul că România n-a existat, practic, în meciul jucat acasă cu vecinii şi prietenii noştri. Problema e că, în această „dublă“ la capătul căreia tricolorii au reuşit să iasă de pe teren sub scut mulţumită unor eforturi eroice (2-2 la Belgrad, 0-0 la Bucureşti), distanţa până la adversar a fost constantă indiferent dacă noi am fost în 11 sau în 10.

Să fim realişti: locul 2 în grupă este conform cu ceea ce poate obţine România la ora actuală. Cu jucătorii pe care-i are azi. Sigur că este sub ce ne doream, dar este mult peste ceea ce ne spuneau Burleanu şi Daum, nu mai departe de anul trecut, despre aceşti jucători.

Cu ce rămânem din această dublă foarte instructivă?

Cu un moral bun: până la urmă, am terminat neînvinşi contra unei participante la Mondiale.
Cu o experienţă importantă şi folositoare pe viitor. Suntem neînvinşi în meciurile oficiale, deja, de 6 meciuri oficiale - aproape un an! Asta contează, mai ales că în acest interval am întâlnit două echipe care au jucat la turneul final din Rusia (Serbia şi Danemarca).
Cu constatarea că Tamaş nu este o soluţie pentru naţională.
Cu clarificarea că Mitrovic este un atacant formidabil, care i-a dominat într-o manieră uneori copleşitoare, din nou, pe stoperii noştri, indiferent că au interacţionat cu el Bălaşa, Tamaş, Săpunaru sau Nedelcearu.
Cu reconfirmarea că Stanciu şi Maxim sunt acolo unde le e locul la echipele de club şi că nu putem aştepta de la ei să fie măcar Mutu şi Pancu, pentru a nu mai vorbi de Hagi şi Munteanu. Vremurile acelea au apus demult.
Cu concluzia că un antrenor curajos şi care ştie să-şi motiveze fotbaliştii este luat în braţe şi de noroc.

România 2018 este o naţională de nota 6 pe care Contra reuşeşte, uneori, să o facă să-şi depăşească posibilităţile. Şi care, spre deosebire de campania precedentă, vedem că îşi doreşte. Jucătorii se bat pentru fiecare minge. Aşa cum pot ei. N-avem de ce să-i criticăm şi să-i înjosim în comentarii de hateri. Până la urmă, într-o ţară condusă la cel mai înalt nivel de personaje dubioase şi incapabile să se exprime măcar oral coerent (scrisul e deja un lux), e mare lucru să te reprezinte oameni sufletişti şi de bună-credinţă pe plan internaţional - chiar dacă vorbim doar de fotbal. Jucătorii României se simte că-şi doresc, că pun osul la bătaie, că au încredere. Odată stabilite aceste premise, drumul nu poate duce decât în sus.

Până la urmă, haideţi să privim şi partea bună a paharului. Cam despre ce credeţi că vorbeam acum, după "dubla" cu Serbia, dacă rămânea Daum la naţională?

 

Versiune selectata: mobil / standard