Era început de vară 1986, încă ne mai uitam, când ne întorceam de la şcoală, la copacii înverziţi şi ne întrebam de ce sunt speriaţi părinţii. Cum adică, accident nuclear? Şi de ce să ne afecteze? A venit apoi ziua de 31 mai şi „Cernobîl”, numele de care învăţasem să ne temem, ni s-a şters brusc din minte. Era soare, bătea un vânticel cald, era sâmbătă şi venise unchiul cu râvnita antenă „de bulgari”. TVR-ul nu transmitea Mondialul (nu transmitea, de fapt, nimic). Au instalat antena şi, apoi, m-au trimis pe casă pe mine, puştiul de 11 ani, să o reglez. „Acum se vede ceva… Nu! Nu e bine! S-a pierdut semnalul! Dă înapoi! Încet! Acum, las-o aşa!”.

Asta era! Uf! De sus, de pe acoperiş, am aruncat o privire peste cartier, peste acoperişurile pe care crescuse pădurea de antene, toate îndreptate spre Sud. Mai erau doar câteva minute. M-am ghemuit pe covor, în faţa televizorului „Diamant”, alb-negru, şi m-am străduit să disting, printre purici, umbrele „marelui meci”. A fost Italia - Bulgaria 1-1, meciul de deschidere al lui El Mundial Mexico 1986. Şi momentul în care am început să învăţ ce înseamnă „jolt carton” şi „nula na nula”. A fost un Mondial frumos, cu multe goluri, cu echipe exotice, cu grupa aceea ciudată Portugalia-Anglia-Maroc-Polonia, cu momentul în care Maradona i-a uzurpat lui Pele statutul de cel mai bun fotbalist din istorie. Şi cu meciul de care ochii+imaginaţia copilului de 11 ani a atârnat eticheta de cel mai cel: „sfertul” Franţa - Brazilia. Francezii, campionii europeni, cu jucătorii lor zornăitori, cu Giresse, cu Tigana, cu Amoros, Battiston, Bossis şi Stopyra. Şi, desigur, cu magul Platini. Dincolo, Poezia. Brazilia a fost prima echipă din viaţa mea pe care am văzut-o dansând pe teren. Socrates, Alemao, Careca, Branco, Zico. Se apropiau de careul advers încet, valsând într-un ritm care-ţi dădea fiori. Adversarii păreau de decor, nişte spectatori prezenţi acolo ca să aplaude Artiştii, să admire plutirea. Francezilor nu le-a păsat, aşa cum nici lui Hagi nu i-a păsat opt ani mai târziu în faţa Columbiei, cea de-a doua şi ultima echipă pe care am văzut-o executând acel dans hipnotic, rupt din alte vremuri, în care fotbalul fulgerător, pe calculator, nu fusese încă inventat.

Nu m-a interesat atunci cine a arbitrat. Franţa a învins după prelungiri şi 11 metri şi nu m-am putut bucura, deşi Platini era favoritul meu. Mai târziu, citindu-l pe Ioan Chirilă, am descoperit că acel meci de vis a fost dirijat de un român. Pe Ioan Igna l-am vizitat în camera sa de hotel din capitala Mexicului abia un an mai târziu, cu ochii minţii, iar pentru asta m-am înghesuit cu Nea Vanea într-un taxi, am plonjat în traficul infernal din Ciudad de Mexico şi l-am lăsat pe grecul Tassos să-şi spună altor confraţi poveştile.
Nu contează ce-a crezut Platini. Igna nu a furat Franţa în meciul ăla. Nici nu avea cum. „Anonimul” Igna l-a pus pe marele, inegalabilul, unicul Platini să se întoarcă, pentru a-i vedea numărul de pe tricou. O lecţie pe care „neica-nimeni” a avut curaj să i-o dea legendarului fotbalist, sub ochii a sute de milioane de oameni. „A fost momentul meu de glorie”, spune acum fostul arbitru.

Igna a fost scos acum la încălzire ca să arbitreze un altfel de meci. Borcea, Iancu şi Becali nu plutesc, ca brazilienii lui Falcao, ci lucrează în subteranele fotbalului. Nu sunt nici mari, nici inegalabili, nici unici. Probabil că tocmai această conştiinţă a micimii îl va împiedica pe Igna, din postura de şef al arbitrilor, să găsească resurse de curaj pentru a inunda galeriile din subsolul fotbalului românesc. Chiar aşa, ce faptă eroică poate fi să-i închizi telefonul lui Borcea când ţipă la tine? Şi, oricum, despre momentul lui de glorie inclusiv Igna vorbeşte la trecut…

“Toată lumea aştepta să se întâmple ceva în noiembrie, la Congres. În Partid erau nemulţumiri, se ştia asta, se vorbea pe la colţuri, era discuţia să-l debarce chiar conducerea politică, aşa cum se întâmplase în restul Europei de Est. Nu s-a întâmplat nimic, a fost o mare dezamăgire. Dintre activişti, n-a avut nimeni curaj să preia iniţiativa. Atunci mi-am dat seama că numai printr-o lovitură poate fi înlăturat Ceauşescu”. Aşa povesteşte generalul Victor Atanasie Stănculescu, cel care, în decembrie 1989, ajuns omul de încredere al Ceauşeştilor, a orchestrat lovitura de stat militară care a scăpat România de cea mai oribilă dictatură personală a secolului trecut.
De atunci au trecut 20 de ani, s-au schimbat generaţii, am intrat în era Internetului, s-au inventat IPhone-ul şi Messengerul, revoluţiile se pun la cale pe Twitter, graniţele s-au desfiinţat şi poţi ajunge la capătul lumii fără să te întrebe nimeni de sănătate. Puştii de acum n-ar putea înţelege niciodată esenţa distopiei orwelliene care în România devenise un mod de viaţă în urmă cu două decenii.
Şi atunci, de ce s-au temut ieri membrii FRF să-şi exprime deschis opoziţia faţă de Mircea Sandu? Într-un moment în care a trebuit să se voteze deschis ideea ca un reprezentant al “opoziţiei” să facă parte din comisia de validare a alegerilor pentru şefia FRF, doar doi electori au avut curajul să ridice cartonajul verde. Ulterior, la scrutinul secret, s-a dovedit că “dizidentul” Constantin Iacov mai avea 65 de simpatizanţi, oameni care n-au îndrăznit să-şi exprime deschis opţiunea, dar în intimitatea cabinei de vot au pus ştampila pe “cine nu trebuie”.
“Congresul” de ieri a confirmat că, indiferent de vremuri, în România e greu ca schimbările să se facă la vedere. Fotbalul românesc este o relicvă vie a trecutului trist la care, dacă-l uităm, riscăm să ne întoarcem. Avem, într-un fel, privilegiul de a vedea, în acvariul televiziunilor, monştrii preistorici ai cenzurii, terorii, aroganţei nomenclaturiste, dictatura clamată pervers drept democraţie. Cei 65 s-au ascuns în momentul votului deschis pentru că ştiau ce-i aşteaptă dacă Mircea Sandu câştiga din nou (lucru care s-a şi întâmplat). Însuşi preşedintele re-re-reales a arătat la final că, în 2010, continuă să gândească în termenii dictaturii proletare: “Cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Din acest motiv, se-nţelege, Iacov e un ticălos, un pierde-vară care n-a făcut nimic pentru fotbalul românesc, un oportunist care ar vrea să profite de pe urma muncii unor oameni cinstiţi, truditori ai fotbalului în ultimii 20 de ani. Precedentul candidat învins de Mircea Sandu, Gică Popescu, a păţit-o şi el acum patru ani, când dinspre FRF a “transpirat” dosarul lui Florin Bratu.
Acum, după Congres, rămâne gustul amar. Mircea Sandu a câştigat din nou şi actuala ordine pare încremenită pentru eternitate. Schimbarea n-a fost posibilă - ce dezamăgire! - pe cale democratică. Dar observaţi? Din dreapta stăpânului absolut, condus spre elicopter, zâmbeşte Lupescu, omul de încredere al Naşului…