… atletismul e un sport în care n-ai cum să păcăleşti, să te fofilezi, să fii impostor. Trebuie să-ţi antrenezi absolut totul. Fiecare grupă de muşchi. Coordonarea membrelor. Tehnica de alergare. Viteza de reacţie. Mentalitatea. Tenacitatea. Primele rezultate vizibile apar după şase luni de antrenamente zilnice. Orice greşeală, orice slăbiciune, cât de mică, e pedepsită dur. Acolo, la start, aşteptând pocnetul de pistol care te lansează spre finiş, nu poţi trişa. Nu e test-grilă, răspunsurile nu-ţi sunt şoptite în cască, jocul nu poate fi pus pe „Pause” şi nici n-ai opţiunea „Restart”. Eşti doar tu cu tine însuţi.

În transă intri cu mult înaintea cursei pentru care te-ai pregătit, uneori, ani. Lumea se îngustează treptat, pe cei din jur îi auzi undeva, departe, ca prin vis, „pe locuri” - te aşezi, îţi propteşti vârfurile pantofilor în blocstart -, „fiţi gata” - te încordezi ca un arc, îţi potriveşti respiraţia, priveşti către înainte, dar nu mai vezi decât un tunel şi linia de sosire, e momentul în care simţi acut, ca o trădare, fiecare muşchi insuficient antrenat, iar fiecare gram de grăsime în plus cântăreşte tone. Apoi, zborul.

Priviţi din afară, sunt nişte oameni care aleargă. Sub paşii uriaşi ai fiecăruia stau însă tone de transpiraţie. Ştiţi de câte ori respiri într-o cursă de 100 de metri? Niciodată! Cine respiră e „mort”. Pierde zecimi de secundă care, traduse în distanţă, înseamnă metri în urma adversarilor. Pare greu de crezut, dar poţi obosi pe parcursul celor 100 de metri! Îţi pierzi concentrarea, picioarele nu te mai ascultă, muşchii se relaxează împotriva voinţei tale şi nu-ţi mai poţi coordona mişcările. Nimic din toate astea nu se vede din exterior, spectatorii constată doar că unii trec linia de sosire mai repede decât ceilalţi.

…Florin Suciu a alergat, în iunie 2007, 10,24 secunde pe 100 de metri. Asta înseamnă 9,76 metri pe secundă. Priviţi spre Usain Bolt, cu al său supraomenesc rezultat de 9,58 secunde pe aceeaşi distanţă, şi poate că nu vi se pare mare lucru. Dar Florin a muncit ani pentru a ajunge cel mai rapid om din România. I-au trebuit talent, voinţă, energie, timp. A făcut sacrificii uriaşe. Acum, la trei ani după ce a reprezentat România la Mondiale, unde a alergat umăr la umăr cu legendarul Asafa Powell, munceşte pe un şantier, în Germania.

Cam asta e, de fapt, povestea. Un român, cel mai bun din ţara lui într-un domeniu - la urma-urmei, nici nu mai contează care -, şi-a abandonat legenda. Pentru că a urcat în vârful ierarhiei, ţara lui l-a răsplătit cu 100 de euro pe lună. Aşa că Florin, cel mai bun dintre români în domeniul lui, s-a dus să care saci pe schele, să doarmă în barăci, să ridice zgârie-nori în care trăiesc şi lucrează cei mai buni dintre germani.

Povestea meşterului Manole e un blestem care sileşte societatea românească să-şi întrerupă la nesfârşit construcţia într-o epocă în care Ana nu mai e dispusă să se sacrifice. La Urziceni, nişte meşteri mari, calfe şi zidari, au migălit, timp de câţiva ani, un edificiu interesant.

Cu muncă îndărătnică, stropită din belşug cu pasiune şi pricepere, Dan Petrescu şi Mihai Stoica au înjghebat o echipă bunicică, oferind şi reţeta succesului cu bani relativ puţini. A fost nevoie de numai câteva luni şi de refuzul „Bursucului” de a se lăsa zidit la baza edificiului pentru ca zidurile să înceapă să se surpe.

Unirea Urziceni, campioana en-titre a României, performera toamnei şi prima echipă din ţara noastră care a luptat până în ultima etapă pentru calificarea din grupele Ligii Campionilor, joacă joi în oraşul docherilor, cu celebra FC Liverpool. Cu numele, sunt tot ei: ialomiţenii care au învins-o cu 4-1, astă-toamnă, la Glasgow, pe celebra Rangers. În fapt, pe „Anfield” vor păşi alţi oameni. Antrenorul a plecat. Bălan şi Varga s-au întors la Sportul. Brandan şi Bilaşco sunt acriţi de-atâta Bărăgan şi-ar vrea să plece.  Galamaz tocmai a fost ofertat de Steaua…
Înainte chiar ca sezonul oficial să înceapă, construcţia s-a şubrezit din interior. În cazul clubului lui Bucşaru, ca de atâtea alte ori în istoria României, răgazul dintre bătălii s-a dovedit mai nociv decât lupta propriu-zisă.

Firul evenimentelor la Urziceni este doar o confirmare între atâtea altele că, în România, lucrurile le fac oamenii, fără plasa de siguranţă a sistemului. Aici, proiectele se nasc, trăiesc şi mor odată cu autorii lor. Un deceniu, un an, o lună sau o zi, dar niciun minut în plus după ce proprietarul ideii a părăsit locul. Studiu de caz: Unirea Urziceni, creaţia unui patron ajutat de doi angajaţi pricepuţi, s-a materializat aproape din neant, în numai un deceniu. O ascensiune spectaculoasă care acum, odată cu problemele financiare ale patronului şi cu plecarea unuia dintre angajaţii competenţi, pare în impas.

La proiectul FC Liverpool au muncit, în cei 118 ani de existenţă, vreo zece generaţii. În spatele fiecărui fotbalist al gazdelor care intră pe „Anfield” se întrezăreşte o uzină, o structură adâncă.

La ce ne putem aştepta joi? La multe, nu. Poate la o lovitură norocoasă. Poate la o surpriză care să facă să vuiască iar Europa. Dar atât. Solul nostru e nisipos, n-avem rădăcini care să ne permită să asaltăm cerul.

Era început de vară 1986, încă ne mai uitam, când ne întorceam de la şcoală, la copacii înverziţi şi ne întrebam de ce sunt speriaţi părinţii. Cum adică, accident nuclear? Şi de ce să ne afecteze? A venit apoi ziua de 31 mai şi „Cernobîl”, numele de care învăţasem să ne temem, ni s-a şters brusc din minte. Era soare, bătea un vânticel cald, era sâmbătă şi venise unchiul cu râvnita antenă „de bulgari”. TVR-ul nu transmitea Mondialul (nu transmitea, de fapt, nimic). Au instalat antena şi, apoi, m-au trimis pe casă pe mine, puştiul de 11 ani, să o reglez. „Acum se vede ceva… Nu! Nu e bine! S-a pierdut semnalul! Dă înapoi! Încet! Acum, las-o aşa!”.

Asta era! Uf! De sus, de pe acoperiş, am aruncat o privire peste cartier, peste acoperişurile pe care crescuse pădurea de antene, toate îndreptate spre Sud. Mai erau doar câteva minute. M-am ghemuit pe covor, în faţa televizorului „Diamant”, alb-negru, şi m-am străduit să disting, printre purici, umbrele „marelui meci”. A fost Italia - Bulgaria 1-1, meciul de deschidere al lui El Mundial Mexico 1986. Şi momentul în care am început să învăţ ce înseamnă „jolt carton” şi „nula na nula”. A fost un Mondial frumos, cu multe goluri, cu echipe exotice, cu grupa aceea ciudată Portugalia-Anglia-Maroc-Polonia, cu momentul în care Maradona i-a uzurpat lui Pele statutul de cel mai bun fotbalist din istorie. Şi cu meciul de care ochii+imaginaţia copilului de 11 ani a atârnat eticheta de cel mai cel: „sfertul” Franţa - Brazilia. Francezii, campionii europeni, cu jucătorii lor zornăitori, cu Giresse, cu Tigana, cu Amoros, Battiston, Bossis şi Stopyra. Şi, desigur, cu magul Platini. Dincolo, Poezia. Brazilia a fost prima echipă din viaţa mea pe care am văzut-o dansând pe teren. Socrates, Alemao, Careca, Branco, Zico. Se apropiau de careul advers încet, valsând într-un ritm care-ţi dădea fiori. Adversarii păreau de decor, nişte spectatori prezenţi acolo ca să aplaude Artiştii, să admire plutirea. Francezilor nu le-a păsat, aşa cum nici lui Hagi nu i-a păsat opt ani mai târziu în faţa Columbiei, cea de-a doua şi ultima echipă pe care am văzut-o executând acel dans hipnotic, rupt din alte vremuri, în care fotbalul fulgerător, pe calculator, nu fusese încă inventat.

Nu m-a interesat atunci cine a arbitrat. Franţa a învins după prelungiri şi 11 metri şi nu m-am putut bucura, deşi Platini era favoritul meu. Mai târziu, citindu-l pe Ioan Chirilă, am descoperit că acel meci de vis a fost dirijat de un român. Pe Ioan Igna l-am vizitat în camera sa de hotel din capitala Mexicului abia un an mai târziu, cu ochii minţii, iar pentru asta m-am înghesuit cu Nea Vanea într-un taxi, am plonjat în traficul infernal din Ciudad de Mexico şi l-am lăsat pe grecul Tassos să-şi spună altor confraţi poveştile.
Nu contează ce-a crezut Platini. Igna nu a furat Franţa în meciul ăla. Nici nu avea cum. „Anonimul” Igna l-a pus pe marele, inegalabilul, unicul Platini să se întoarcă, pentru a-i vedea numărul de pe tricou. O lecţie pe care „neica-nimeni” a avut curaj să i-o dea legendarului fotbalist, sub ochii a sute de milioane de oameni. „A fost momentul meu de glorie”, spune acum fostul arbitru.

Igna a fost scos acum la încălzire ca să arbitreze un altfel de meci. Borcea, Iancu şi Becali nu plutesc, ca brazilienii lui Falcao, ci lucrează în subteranele fotbalului. Nu sunt nici mari, nici inegalabili, nici unici. Probabil că tocmai această conştiinţă a micimii îl va împiedica pe Igna, din postura de şef al arbitrilor, să găsească resurse de curaj pentru a inunda galeriile din subsolul fotbalului românesc. Chiar aşa, ce faptă eroică poate fi să-i închizi telefonul lui Borcea când ţipă la tine? Şi, oricum, despre momentul lui de glorie inclusiv Igna vorbeşte la trecut…