În 1987, Manchester United a fost la un pas de a retrograda. Echipa s-a salvat în ultima clipă, dar noul antrenor n-a fost dat afară. Păstrat pe bancă într-un moment în care, poate, n-ar fi meritat această încredere, Alex Ferguson a dus apoi clubul spre cea mai glorioasă epocă din istoria sa seculară, fiind, în final, înnobilat de regină cu titlul de Sir.

În Liga I din România, nici nu s-a terminat prima etapă a returului şi trei dintre pretendentele la titlu sunt pe cale să-şi schimbe deja antrenorii. Ovidiu Sabău a pierdut încrederea lui Marian Iancu la Timişoara, Mihai Stoichiţă s-a săturat să i se ceară rezultate premium cu marfă de calitatea a doua la Steaua, iar în Giuleşti e clar că şapca rapidistă îi cade peste ochi lui Nicolae Manea. Vor fi schimbări în plin sezon, iar urmările le ştim, deja, cu toţii, filmul ăsta l-am mai văzut: noii antrenori vor avea nevoie de timp, pentru a se acomoda cu grupul de jucători. Vor apărea animozităţi, schimbări de sistem, explicaţii, săgeţi către vechii locatari ai băncii tehnice, acuzaţi că au pregătit prost (bineînţeles) echipele. Apoi, când lucrurile se vor linişti, patronii îşi vor pierde din nou răbdarea la primul eşec, iar povestea se va relua.

Întregul fotbal românesc pare să se fi mutat pe biciclete medicinale. Se pedalează nebuneşte, se irosesc energie, timp şi bani, dar nu se înaintează măcar un milimetru. O uluitoare lipsă de viziune ucide orice proiect măcar pe termen mediu, dacă nu pe zeci de ani, aşa cum s-a întâmplat la Manchester.

Poate că Lucian Blaga a avut dreptate să susţină că veşnicia s-a născut la sat. Provizoratul şi vremelnicia au, însă, în fotbalul românesc un părinte la fel de iubitor.

“Toată lumea aştepta să se întâmple ceva în noiembrie, la Congres. În Partid erau nemulţumiri, se ştia asta, se vorbea pe la colţuri, era discuţia să-l debarce chiar conducerea politică, aşa cum se întâmplase în restul Europei de Est. Nu s-a întâmplat nimic, a fost o mare dezamăgire. Dintre activişti, n-a avut nimeni curaj să preia iniţiativa. Atunci mi-am dat seama că numai printr-o lovitură poate fi înlăturat Ceauşescu”. Aşa povesteşte generalul Victor Atanasie Stănculescu, cel care, în decembrie 1989, ajuns omul de încredere al Ceauşeştilor, a orchestrat lovitura de stat militară care a scăpat România de cea mai oribilă dictatură personală a secolului trecut.
De atunci au trecut 20 de ani, s-au schimbat generaţii, am intrat în era Internetului, s-au inventat IPhone-ul şi Messengerul, revoluţiile se pun la cale pe Twitter, graniţele s-au desfiinţat şi poţi ajunge la capătul lumii fără să te întrebe nimeni de sănătate. Puştii de acum n-ar putea înţelege niciodată esenţa distopiei orwelliene care în România devenise un mod de viaţă în urmă cu două decenii.
Şi atunci, de ce s-au temut ieri membrii FRF să-şi exprime deschis opoziţia faţă de Mircea Sandu? Într-un moment în care a trebuit să se voteze deschis ideea ca un reprezentant al “opoziţiei” să facă parte din comisia de validare a alegerilor pentru şefia FRF, doar doi electori au avut curajul să ridice cartonajul verde. Ulterior, la scrutinul secret, s-a dovedit că “dizidentul” Constantin Iacov mai avea 65 de simpatizanţi, oameni care n-au îndrăznit să-şi exprime deschis opţiunea, dar în intimitatea cabinei de vot au pus ştampila pe “cine nu trebuie”.
“Congresul” de ieri a confirmat că, indiferent de vremuri, în România e greu ca schimbările să se facă la vedere. Fotbalul românesc este o relicvă vie a trecutului trist la care, dacă-l uităm, riscăm să ne întoarcem. Avem, într-un fel, privilegiul de a vedea, în acvariul televiziunilor, monştrii preistorici ai cenzurii, terorii, aroganţei nomenclaturiste, dictatura clamată pervers drept democraţie. Cei 65 s-au ascuns în momentul votului deschis pentru că ştiau ce-i aşteaptă dacă Mircea Sandu câştiga din nou (lucru care s-a şi întâmplat). Însuşi preşedintele re-re-reales a arătat la final că, în 2010, continuă să gândească în termenii dictaturii proletare: “Cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Din acest motiv, se-nţelege, Iacov e un ticălos, un pierde-vară care n-a făcut nimic pentru fotbalul românesc, un oportunist care ar vrea să profite de pe urma muncii unor oameni cinstiţi, truditori ai fotbalului în ultimii 20 de ani. Precedentul candidat învins de Mircea Sandu, Gică Popescu, a păţit-o şi el acum patru ani, când dinspre FRF a “transpirat” dosarul lui Florin Bratu.
Acum, după Congres, rămâne gustul amar. Mircea Sandu a câştigat din nou şi actuala ordine pare încremenită pentru eternitate. Schimbarea n-a fost posibilă - ce dezamăgire! - pe cale democratică. Dar observaţi? Din dreapta stăpânului absolut, condus spre elicopter, zâmbeşte Lupescu, omul de încredere al Naşului…