Era început de vară 1986, încă ne mai uitam, când ne întorceam de la şcoală, la copacii înverziţi şi ne întrebam de ce sunt speriaţi părinţii. Cum adică, accident nuclear? Şi de ce să ne afecteze? A venit apoi ziua de 31 mai şi „Cernobîl”, numele de care învăţasem să ne temem, ni s-a şters brusc din minte. Era soare, bătea un vânticel cald, era sâmbătă şi venise unchiul cu râvnita antenă „de bulgari”. TVR-ul nu transmitea Mondialul (nu transmitea, de fapt, nimic). Au instalat antena şi, apoi, m-au trimis pe casă pe mine, puştiul de 11 ani, să o reglez. „Acum se vede ceva… Nu! Nu e bine! S-a pierdut semnalul! Dă înapoi! Încet! Acum, las-o aşa!”.

Asta era! Uf! De sus, de pe acoperiş, am aruncat o privire peste cartier, peste acoperişurile pe care crescuse pădurea de antene, toate îndreptate spre Sud. Mai erau doar câteva minute. M-am ghemuit pe covor, în faţa televizorului „Diamant”, alb-negru, şi m-am străduit să disting, printre purici, umbrele „marelui meci”. A fost Italia - Bulgaria 1-1, meciul de deschidere al lui El Mundial Mexico 1986. Şi momentul în care am început să învăţ ce înseamnă „jolt carton” şi „nula na nula”. A fost un Mondial frumos, cu multe goluri, cu echipe exotice, cu grupa aceea ciudată Portugalia-Anglia-Maroc-Polonia, cu momentul în care Maradona i-a uzurpat lui Pele statutul de cel mai bun fotbalist din istorie. Şi cu meciul de care ochii+imaginaţia copilului de 11 ani a atârnat eticheta de cel mai cel: „sfertul” Franţa - Brazilia. Francezii, campionii europeni, cu jucătorii lor zornăitori, cu Giresse, cu Tigana, cu Amoros, Battiston, Bossis şi Stopyra. Şi, desigur, cu magul Platini. Dincolo, Poezia. Brazilia a fost prima echipă din viaţa mea pe care am văzut-o dansând pe teren. Socrates, Alemao, Careca, Branco, Zico. Se apropiau de careul advers încet, valsând într-un ritm care-ţi dădea fiori. Adversarii păreau de decor, nişte spectatori prezenţi acolo ca să aplaude Artiştii, să admire plutirea. Francezilor nu le-a păsat, aşa cum nici lui Hagi nu i-a păsat opt ani mai târziu în faţa Columbiei, cea de-a doua şi ultima echipă pe care am văzut-o executând acel dans hipnotic, rupt din alte vremuri, în care fotbalul fulgerător, pe calculator, nu fusese încă inventat.

Nu m-a interesat atunci cine a arbitrat. Franţa a învins după prelungiri şi 11 metri şi nu m-am putut bucura, deşi Platini era favoritul meu. Mai târziu, citindu-l pe Ioan Chirilă, am descoperit că acel meci de vis a fost dirijat de un român. Pe Ioan Igna l-am vizitat în camera sa de hotel din capitala Mexicului abia un an mai târziu, cu ochii minţii, iar pentru asta m-am înghesuit cu Nea Vanea într-un taxi, am plonjat în traficul infernal din Ciudad de Mexico şi l-am lăsat pe grecul Tassos să-şi spună altor confraţi poveştile.
Nu contează ce-a crezut Platini. Igna nu a furat Franţa în meciul ăla. Nici nu avea cum. „Anonimul” Igna l-a pus pe marele, inegalabilul, unicul Platini să se întoarcă, pentru a-i vedea numărul de pe tricou. O lecţie pe care „neica-nimeni” a avut curaj să i-o dea legendarului fotbalist, sub ochii a sute de milioane de oameni. „A fost momentul meu de glorie”, spune acum fostul arbitru.

Igna a fost scos acum la încălzire ca să arbitreze un altfel de meci. Borcea, Iancu şi Becali nu plutesc, ca brazilienii lui Falcao, ci lucrează în subteranele fotbalului. Nu sunt nici mari, nici inegalabili, nici unici. Probabil că tocmai această conştiinţă a micimii îl va împiedica pe Igna, din postura de şef al arbitrilor, să găsească resurse de curaj pentru a inunda galeriile din subsolul fotbalului românesc. Chiar aşa, ce faptă eroică poate fi să-i închizi telefonul lui Borcea când ţipă la tine? Şi, oricum, despre momentul lui de glorie inclusiv Igna vorbeşte la trecut…