Suntem oamenii bătăliilor, nu ai războaielor. Să-i survolăm pe voievozii care aveau în palmares doar victorii de etapă, dar prea puţine trofee. Războinicii noştri în chiloţi (vă aduceţi aminte de vechii comentatori care nu apelau la şorturi?) au descoperit mai mereu cu surprindere că petrecerea de după marele succes trebuie spartă pentru că au programat ăştia un alt turnir. În ’94, după revelioanele cu Columbia şi Argentina, ne-au prins elveţienii şi suedezii cu şorturile în vine (parcă-i mai bine aşa) la ciorba de potroace. Steaua a năucit Kievul, pentru ca apoi să rătăcească prin aburii euforiei. Chiar şi la unicul nostru război câştigat, Cupa Campionilor a fost urmată de o expulzare a Stelei din primul tur jucat.

Trombetta susţine că a sunat stingerea la timp la fiesta romană. Sunt motive să-l credem, văzându-l pe Culio cum regretă plecarea partenerului său de tango. CFR este acum într-o situaţie mai neagră decât tot ce se putea anticipa înainte de grupe: să confirme o bătălie memorabilă. Să-i bată şi pe toţi binevoitorii care s-au ocupat de capra clujenilor şi au descoperit că CFR a câştigat pe Olimpico pentru că Spaletti era deprimat că nu-i mai creşte părul, pentru că Papa ţine cu Lazio şi a ascultat ruga lui Culio la San Pietro şi pentru că li s-a dat o şansă şi neexperimentaţilor De Rossi, Vucinic şi Panucci. Normal însă că nu o s-o facă. Chelsea este cea mai bună echipă din cel mai tare campionat al lumii. Şi atunci să vezi revelionul detractorilor!

Uneori avem fotbal, dar nu ştim să ne uităm la el. Nu poţi la golul CFR-ului să nu reiei măcar o dată faza în toată splendoarea ei. O capodoperă a fost transformată într-un gol meschin. Şarja plecată din terenul propriu cu şase pase succesive la care steliştii n-au avut replică a fost redusă în reluări la şutul deviat către gol. Atât de rar fotbalul nostru arată de 100 de milioane de euro şi nici atunci nu este prezentat decent. Noroc că Maradona nu s-a nimerit prin România la golul secolului, că atunci revedeam la nesfârşit doar ultimul dribling, cel din faţa lui Shilton. Americanii, în imensa lor naivitate fotbalistică, au ştiut să ne arate la golul lui Hagi cu Columbia cum Dorinel a învăluit în stânga, a luat un adversar cu el şi i-a lăsat teren maestrului să se desfăşoare. Un regizor care a ştiut să preţuiască cinci secunde în care vezi de fapt istoria „Generaţiei de Aur“: Geniu şi Sacrificiu.

Ducându-ne însă la ceea ce unii spun că a fost adevărata „Generaţie de Aur“, Steaua ’86 are acum un epigon. Echipa antrenată de Lăcătuş e la fel de dezechilibrată precum cea în care Lăcă făcea ravagii pe dreapta fără a avea un sinonim pe stânga. Însă dacă acea echipă avea farmec precum Venus din Milo, chiar şi lipsită complet de braţul stâng, Steaua de acum e statuia cerută de Rădoi după meciul cu Galatasaray şi care tare ar avea nevoie de ambele braţe pentru a se agăţa de adversar.

Alina Dumitru ne-a făcut stăpânii lumii la judo după ce marea sa rivală din Japonia a fost exmatriculată pentru că umbla cu fofârlica pe tatami. Cel mai mare judokan care a jucat vreodată fotbal, Moş Niculae din atacul lui Dinamo, n-a înţeles nimic din acest cod bushido al onoarei în judo. El a preferat să treacă pe codul bushiTo. S-a dus la portarul Iaşiului, l-a bushit şi tot el s-a întors a implorare către Joe Black. Şi Joe Black din Timişoara, unde, nu-i aşa?, miticismele au fost interzise prin lege, s-a executat: penalty victorian ca în vremurile bune ale Victoriei. Lajos ne-a demonstrat cât de JOS poate ajunge un alchimist cu fluier care transformă un fault în atac într-o pălitură de osândă.  Dar, vorba ancestrală a comentatorilor tv rostită la 30 de secunde după o astfel de fărădelege, nu mai contează. Mai bine să desprindem frumosul din tot acest „mucigai” precum romanticii lui Baudelaire. Căzătura pinaltească a fost precedată de un dribling subtil precum unduirea unui pilier din Scoţia adoptivă a marelui judokan de iarbă verde. În aplauzele zecilor, era să scriu de mii, de fani prezenţi în Groapă, îmi reverberau în minte cuvintele nepieritoare ale lepădatului de Satana: „Aş fi atacat la Euro dacă aveam cu ce.” Omul admitea astfel că a făcut marea greşeală de a nu-l opri în lot şi pe Lajos.

În fotbal există un bastion al nesimţirii, al intoleranţei, al corupţiei. Însă în ultimii ani a început să-i mai crape şi lui obrazul crenelat cu tot felul de mizerii. Bistriţa şi-a pus pe siglă un Moţ de toată cins-tea. Braşovul s-a lepădat de vremurile când alerga cu o leafă faraonică după „Halagian - 8 puncte din geamantan“ şi mizează totul pe un tip desprins din paginile Gazzettei dello Sport. Există arbitri care preferă o delegare pustnică la Bergen sau Split unei degustări de folclor la Piatra-Neamţ. Manageri care se ocupau cu pescuitul de jurnalişti acum fac echipe europene. Jurnalişti care aglomerau peştii managerilor în serviete acum disecă aglomeraţia de la mijlocul terenului. Şi pentru că bastioanele sunt făcute pentru a fi cucerite, va cădea într-o zi şi Bastilia imposturii din fotbal. Deocamdată o lojă a ei rezistă cu înverşunare. Însă nu vor ajunge toate perele mălăieţe din gurile nătăfleţilor pentru a opri discursul amuzat, dezgustat sau revoltat semnat de Ion Cupen, Radu Cosaşu, Tudor Octavian, Cristian Tudor Popescu, Florin Caramavrov, Adrian Georgescu, Radu Banciu, academicienii lui Caţavencu, Mircea Badea, Andrei Crăciun, Marius Geantă, Maria Andrieş, Huidu şi Găinuşă, Costin Ştucan şi hai că am strâns de o livadă. Nu i-a ajuns unui alt satrap să-şi aroge o uriaşă Cupă a Campionilor şi nu o pigmee de calificare, pentru a scăpa de o eşuare în derizoriu. Românii au ridicat o nouă baricadă în faţa grobianismului şi au lăsat să scape în urnele de vot un 2-3%. Adică marja de eroare.

Un om fără trecut în fotbal, lider al unei echipe construite cu fotbalişti fără trecut, ne mărturiseşte înainte să înceapă meciul: „Trecusem bine de 40 de ani când am ajuns pentru prima oară pe un stadion de fotbal. Şi acum sunt pe «Olimpico», preşedinte al unei echipe de Champions League“.

Meciul. Fără ploaie, fără brazde în gazon, fără vântul turbat de la Marea Neagră, fără încrâncenarea de sub breton, fără arbitri care ar fi tutelaţi de superpila noastră din Comitetul Executiv al UEFA. În schimb, cu un grup unit şi plin de curaj, cu un călcâi „în numele socrului“ şi cu un argentinian care, dacă Torje e Messi din Banat, atunci el este mama lui Messi. Bucuria. Preşedintele lui CFR îşi pierde ambele telefoane în timpul delirului. Vicepreşedintele Romei îl consolează: „Un preţ bun pentru două goluri“. Producătoarea şi cameramanul italieni care ne ajută la interviurile de după meci îi adoră pe „ceferişti“. Sunt fani Lazio. Patronul le promite jucătorilor mai mult de două treimi din banii proveniţi de la UEFA pentru victorie. Fotbaliştii sunt fericiţi că momentul promisiunii s-a filmat şi că au „dovada“.

Furia. Preşedinta Romei năvăleşte după meci în vestiarul lui Spaletti precum Cameron Diaz în vestiarul echipei lui Pacino în „Any Given Sunday“. Taximetristul care ne ia în noapte de la „Olimpico“ vrea să ne dea jos din maşină când aude cine îi sunt clienţi.
Bilanţ. CFR a câştigat respect. Culio a luat mingea la final. Iar Baptista i-a cerut „ceferistului“ tricoul.

Cel mai scurt drum l-a făcut Enzo, napoletanul care a apucat-o pe o Via Apia şi a venit în Capitală pentru a-şi încerca norocul. Ceva mai lung a fost drumul lui Ştefan Radu sau invers, acest explorator de Pantelimon care a luat-o însă nu spre Polul Nord, ci spre Curva Nord. Iar cel mai întortocheat drum l-a făcut cetăţeanul Trombetta, care a pornit din Udine spre Roma via Gruia. Ei au ajuns în Cetatea Eternă şi sunt personificarea fotbalului care calcă totul în calea sa – Pasiune, Aroganţă, Şansă.

Cel Pasionat. Napoletanul ne-a servit o pizza doar ca un pretext pentru o discuţie mirobolantă despre calcio. Cu un joc de scenă care l-ar fi făcut şef de promoţie la ATF, Enzo ne-a povestit cum a crescut în mijlocul celui mai fascinant fenomen social din fotbal, Napoli cu Maradona şi Careca în anii 80, dar şi cum Milanul se prăbuşeşte acum sub povara tonelor de papelitos aruncate pentru zeul real-fake Ronaldinho.

Cel Arogant. Nu ne-a spus nimic, firesc. Abordat în limba română în Roma, Radu Ştefan, ameţit de gloria de a fi rezervă la Lazio, ne-a demonstrat că poate să fie şi altfel decât puştiul care venea să-i roage pe jurnalişti să-l bage şi pe el în seamă după ce vorbesc cu Claudiu Niculescu.

Cel Norocos. Trombetta. Omul care se ocupă să pună luminile pentru Naşul şi care este chemat în ultima clipă să strige motor în locul lui Coppola pentru că aşa vrea muşchii producătorilor şi ai figuranţilor din tribune.

Ăsta e fotbalul. Şi dacă nu-ţi place, o să auzi ce a auzit şi Semeghin când i-a spus lui Grigoraş că adversarul intră criminal la el – du-te, bă, la şah!

Dacă Tamaş mai ştia şi fotbalul pe care îl ştie Aliuţă, aroganţele sugăreţelui ar fi atins probabil cote record. Dar mai bine să vorbim despe adevăratul fotbalist. Aliuţă merită să fie mai mult decât un salvamar pentru naţională în apele Atlanticului de Nord. Să sperăm că gamblerul Piţi a continuat să filmeze cu camera ascunsă asul de treflă pe care i-l aruncă pe masă acest Aragones de Vaslui, Viorel Hizo. Lobonţ, unul dintre ultimii noştri internaţionali „rămaşi în viaţă”, şi-a retrăit coşmarul de la Cluj când a zburat disperat după torpilele lansate de Ghencev şi Ljubinkovic, îmbrăcaţi in aceeaşi cromatică lituaniană galben-verde. Dănciulescu deja a început să ne plictisească marcând toate aceste goluri importante, dar poate că eternului golgheter i-a fost retrasă cetăţenia României de nu reuşeşte să prindă nici lotul de 66 al lui nea Piţi. Cred că Marele Corb a făcut greşeala fatală să-i ia Marelui Ocrotitor al Derbedeilor o mână la poker când s-au întâlnit la cazinoul din cartier. Faptul că acest câine de rasă umblă cu mai multe goluri în coadă decât au strâns la un loc în liga lui Mitică aproape toţi galacticii de la naţională e mai degrabă un păcat în faţa Satanei. Până la urmă e logic ca Dănciulescu şi Bratu să marcheze golurile derby-ului. Sunt odihniţi, n-au tras la Euro precum Niculae, singurul figurant cu rol principal în marele show al anului. Noroc că selecţionerul încearcă să facă echipa doar la Craiova, iar Dinamo şi Vaslui vor merge să se bată în UEFA după mintea şi tupeul antrenorilor lor.

„Ce spectacol luni noapte la finala US Open! Cel mai mult mi-a plăcut când Federer si Murray se aşezau în pauză sub umbrele şi mai râgâiau nişte injurături către jurnalişti. Federer avea şi nişte noutăţi rasiste de la mama lui, din Africa de Sud. Murray a ţinut să arate ce a învăţat de la Naşul lui, cel mai credincios om din Scoţia până în Pipera, şi a comandat nişte pietre sfinţite cu care să arunce in aceiaşi ziarişti care tocmai scriseseră despre el că făcuse un turneu de nota 10. Din tribune se scanda pasional: „Pe ei, pe mama lor”, profitându-se şi de prezenţa excepţională chiar a mamelor. Logodnicele celor doi jucători, aflate în apropierea mamelor jucătorilor, nu şi-au putut ascunde mici reacţii de invidie faţă de succesul doamnelor. La 0 la 3 la seturi, galeria lui Murray, pentru totdeauna superioară miticilor din Londra, a început să fluture kilturile albe şi să scandeze: „Demisia“. În momentul înmânării trofeului, Federer a aflat că nu te joci cu superstiţiile şi că, după cucerirea celui de-al 13-lea titlu de Grand Slam, va fi deposedat de palmares.” Sunt rânduri luate de pe un blog al unui tricolor care şi-a transpus visul din noaptea tensionată dinaintea meciului cu Feroe. Pentru a se linişti, tricolorul a plecat să admire oferta peştilor din Feroe. Cea mai apropiată grădină botanică era în Groenlanda.

Stankevicius lansează una dintre rachetele lăsate de sovietici când au plecat de la Baltică. În aceeaşi clipă pe GSP TV pleacă o nouă directă a lui Ali către faţa tumefiată a lui Marciano. Pe Eurosport, toreadorul Nadal este călcat în picioare de taurul scoţian Andy Murray. Domenech, cuceritorul de prezentatoare TV şi mai puţin de trofee (nu are niciunul în carieră) încasează şi el pe Sport.ro un upercut de la Bruckner, cehul ăsta care mi-aduce aminte de Sergiu Nicolaescu în Mircea cel Mare (cel Bătrân nu se mai putea din cauza delirului). După încă o directă a habsburgilor, Napoleon îl exilează pe Domenech. Şi este momentul ca numărul 13 să însemne şi pentru Diavolul de pe bancă ce înseamnă şi pentru noi, muritorii (cacofonia e dedicaţie specială pentru botaniştii naţionalei): lituanianul ştanţat cu 13 îl anunţă pe Satana că zarurile au fost aruncate. Cum, campionii mondiali sunt egali cu urmaşii Afroditei? Asta e, doar bătrânul Marciano întoarce lupta şi îi produce lui Ali singurul KO din carieră. Ultimul cuvânt îl are, ca de obicei, Marele Maestru al Lojei cu Termopan: „Vorbesc eu cu Piţi. Nu are nevoie România de Mutu”. Şi România şi-a rupt o mână. A, e 0-3? Sugăreţilor!

La poalele Marelui Zid, Tolontan mi-a mărturisit că zidul negocierilor dintre UPC şi RCS nu va fi sărit. Cum scara mea de bloc e UPC, am înţeles că voi mai zări Farul doar după un telefon la RCS. De acolo aflu că, deşi scara alăturată din bloc vede RCS, scara mea nu poate şi trebuie să-mi conving vecinii să întoarcă armele. O jumătate din internauţii de acum nici n-au mai apucat conştient comunismul, însă în continuare trebuie să ne încolonăm pentru un produs. Cum, a zis cineva Digi? Ok, am trecut la varianta 2.

De pe uşa biroului RCS, un mustăcios mă anunţa că Digi e mai accesibil ca oricând. De fapt, nu este accesibil pentru nimeni. În TOT Bucureştiul nu se găseşte UN decodor. Eşti trimis la plimbare prin oraş pentru că birourile RCS nu pot comunica între ele. „Vedeţi dacă găsiţi în Aviaţiei sau în Berceni sau, în Balta Albă…“. „De la centru“ obţii o situaţie „la zi“ a decodoarelor.

În Balta Albă cică ar fi 50. De fapt, nu mai sunt de două săptămâni. La GSP TV, sunt redactori care stau pe liste de aşteptare! Un comentator GSP TV a scotocit prin tot oraşul pentru un decodor. Să se mai antreneze şi el pentru spectacol. Degeaba. „Am auzit că la Libertăţii ar mai fi două“. Pe drum îmi aduc aminte cum mama îmi spunea că a auzit că s-a băgat carne în centru. Şi trebuia să plec de la golul lui Maradona în meciul cu Belgia din Mexic pe care vecini mai norocoşi îl vedeau în uscător la ligheanul de bulgari.