Selecţionerul ar trebui să fie o persoană neutră. Dar într-o ţară în care avem un preşedinte al tuturor românilor, dar mai ales al celor cu reflexii oranj, ce poţi să le ceri păstorilor noştri de la naţională? În buza ciocnirii dintre Craiova şi Steaua, Săndoi şi-a spus că e prea mult să se împartă la doi şi s-a dat cu oltenii săi. Trecutul nu poate să scuze atitudinea antrenorului lui Ochiroşii şi Gângioveanu. La naţionala mare, nedreptatea este şi mai mare. Campionul mondial al orgoliului, Victor Piţurcă, reuşeşte cu liderul Urziceni ce nu au izbutit rivalele cu tot cu şmecherii în negru, cu fanion sau fluier. După ce le-a dat interzis pe la naţională vitejilor căpitanului Dan, chiar dacă Unirea s-a căţărat în fruntea Ligii întâi aproape numai cu români, nea Victor continuă cu gesturile lipsite de fairplay. Selecţionerul aproape neutru ne spune, nici mai mult nici mai puţin, că nu este un lucru bun că Unirea este pe primul loc. Nu contează că Urzicenii au luat toate punctele când au trecut prin Bucureşti pentru a juca împotriva granzilor de carton. Nu contează că Unirea este acolo doar prin joc şi nu cu arbitraje scandaloase şi adversari nimeriţi la meci în concediu de odihnă. Contează doar că la Unirea manager este duşmanul Mimi şi antrenor este Bursucul, pe care mai toată suflarea îl vede drept viitorul selecţioner.

În 1985, cea mai în formă echipă, Steaua lui Piţurcă, nu reuşea să pătrundă în naţionala altui selecţioner partizan, Mircea Lucescu. Istoria se repetă, nu-i aşa?

La Allianz Arena există 11.000 de locuri de parcare pentru automobile. Ideal. Însă nemţii şi-au spus că ideal nu este de ajuns. Aşa că au mai trântit şi o parcare pentru 350 de autocare. Deja megalopolisul în care Bayern îşi dă întâlnire cu fanii sfidează din acest punct de vedere întreg Bucureştiul. Şi asta pentru că Bayern se aşteaptă mereu la o casă plină de oaspeţi. Şi ştie cum să-i primească. Dacă Allianz Arena era proiectată de români, aveau locuri de parcare doar Beckenbauer, Rummenigge şi Uli Hoeness. Deja Klinsmann trebuia să vină în maşină cu unul din ăştia.

Bayern ştie că trebuie să aibă grijă de fani. Pentru că aceştia au transformat Bayern în cel mai profitabil club de fotbal din lume. Fanii sunt cei care plătesc salariile unor supervedete ca Ribery sau Toni. Ei asigură construirea unui OZN ca Allianz Arena. Pentru că ei asigură o piaţă de publicitate care poate susţine un grup de televiziuni ce oferă sumele cu care cluburile îşi fac bugete. Un lanţ trofic care stă în elementul cheie, suporterul. Poate că, din când  în când, vom mai câştiga o bătălie cu ei pe teren. Dar războaiele le vom purta cu ei în Champions League doar când vom avea o societate cu suporteri bogaţi şi pasionaţi care să ia locul patronilor-sacoşă. Pentru că Rummenigge nu are palat şi nici vreun hectar la München.

A trecut un sfert de secol de când am văzut „Centrul înaintaş a murit în zori”. Nu pot să uit însă povestea mahărului care îşi cumpăra vedete din sport sau din artă şi le expunea în palatul său.

Nababul avea printre exponatele sale o balerină, să zicem Dayro, un cântăreţ de jazz, să zicem Bănel, şi un centru înaintaş. Nababul din loja de azi preferă un mijlocaş central, Mirel.

Zorile în care Mirel va muri ofilit în palat sunt tot mai aproape. La Craiova, în al doisprezecelea ceas fără victorie, Mirel l-a strigat disperat pe Mourinho cu o minge formidabilă aruncată de la mijlocul terenului sub transversala lui Bornescu. Portughezul ar fi poate singurul care ar sări peste gardul de 12 milioane după care stă captiv cel mai preţios exponat.

Problema nu ar fi însă banii. Problema este că Rădoi e jucătorul dintre linii. Nu are detenta unui fundaş de top, aşa cum s-a văzut în faţa Norvegiei cu Iversen, în faţa lui Rosenborg cu un anonim de acolo sau în faţa lui Lyon cu Benzema. Şi nici clasa unui mijlocaş central, la Steaua incisivitatea, atât cât mai e, venind doar de pe flancuri.

Dar dacă Burdisso joacă la Inter, de ce n-ar ajunge acolo şi Rădoi? Şi atunci ne va face plăcere să-l auzim pe aprigul oltean răstindu-se după derby della Madonnina la milanezii lui Ancelotti, exilaţi în Cupa UEFA: „Se vede, bă, cine are valoare de Champions!”.

După ce a scos la iveală câteva reflexe de protejat al orânduirii comuniste atunci când a înfierat divertarea lui Piţi spre DNA, Il Grande Luce mai produce una dintre obtuzităţile care, mai devreme sau mai târziu, ne cuprind pe toţi. Că cei mai buni n-ar trebui să joace acum pentru România, că Georgia nu miroase bine, că vă dau doar o felie de Raţ… E greu să mai vezi tricolorul din stepa cu iz sovietic, împovărat în fiecare an cu alte 3 milioane de ruble americane. Eee, dar unde sunt vremurile când junele Luce lua toată floarea cea vestită a fotbalului nostru şi-o ducea ca-n „Toate pânzele sus”, câte-o lună, prin Ţara de Foc?

Pe mine nu mă interesează pregătirea tactică a unui şoc cu vreun Iliciveţ sau dacă la Basel nea Luce se va înfrunta săptămâna viitoare cu echipa de fotbal sau cu fiul de frunte al urbei, Federer. Din păcate pentru Balşoi Luce, chiar măria sa mi-a cultivat cultul pentru naţională atunci când am deschis ochii cu el în fotbal şi am exultat alături de flăcăii lui la Stockholm, la Bucureşti, la Bratislava, la Florenţa, la Londra sau chiar la Viena când pierdea războiul cu o victorie. La fel de inutilă ar putea părea o victorie şi diseară cu Georgia. Însă maestrul Luce ştie că, înainte de a se inventa milioanele, exista un tricolor.

De fapt, românii îşi mai fac un mol. Şi cum se făcuse deja molul cu bauling, molul cu peintbol şi molul cu patinoar, s-au hotărât să-şi facă şi mol cu stadion.
Primaru’ a renunţat la pistă şi a rămas doar cu peştele. Din acvariul de la birou. „A venit un bezmetic la mine şi mi-a spus să renunţ la pistă. N-o să se întâmple asta niciodată.” Şi niciodată a durat câteva săptămâni. Poate pentru că a venit la el cel mai mişel dintre bezmetici…
Michel a fost preluat de jamdarmi de pe pistă. De pe pista aeroportului. Ca şi Victor. Nu a fost însă escortat până la DNA pentru că Michel nu semnează ca primaru’ sau ca selecţioneru’ atunci când Blatter îşi ia un teren în Trinidad - Tobago. Michel a trecut pe la şantier şi a dat autografe muncitorilor care aveau antenă de bulgari pe vremea lui. Franc, Michel a promis că se va întoarce cu Cupa UEFA peste trei-patru ani. Şi dacă tot mai face o dată drumul, îl rugăm să aducă şi nişte suporteri dinamovişti pentru meciurile „câinilor“ pe stadionu’ Mare. Şi nişte suporteri stelişti care să înțeleagă că Mutu o să joace pe stadionu’ ăsta pentru România.

Mi-am spus că există viaţă şi după moartea clinică a echipei care în anii capitalismului de savană, împreună cu Ministerul Transporturilor, cu vicepremierul Guvernului, cu televiziunea mereu aproape, cu Gloria Bis şi cu reţeaua de dilări cu fluiere sam-sug era tot mai singură împotriva tuturor. Mi-am ales însă greşit locul unde să găsesc dovada că fotbal mai există şi după Marea Depresie, Rapid - Steaua. În Cupa României.

Ştiam că, structural vorbind, Cupa berarilor este mai penibilă decât Cupa Guadelupei. Cu capi de serie până şi în semifinale, cu multiubitele Steaua şi Rapid având voie să joace în templele lor într-o singură manşă cu sărăntoci din divizia matinală (mă mir că nu au început şi de la 1-0 pentru „granzi”), cu meciuri exilate în no man’s landurile neutre, Cupei României i-a fost răpită raţiunea de a fi: şansă pentru toţi şi bucuria ţăranilor de a primi vreun Rădoi în bătătură.

Dar iată că şi fotbalul din derby-ul optimilor Cupei poate fi o ţeapă mai mare chiar decât perla coroanei cu spini a Ligii I, Rapid - Steaua. Urzicenii, nume predestinat, câştigară bambiliciul cu Oţelu’ doar cu pasă decisivă de la arbitru. Păcat, meciu’ putea să intre în istoria lumii. La cât de prost s-a jucat, s-ar fi încheiat 0-0 şi după loviturile de departajare.

8 noiembrie. Ziua în care scriu acest articol. E o zi minunată. Oameni cu care te vezi în fiecare zi sau cu care te auzi doar o dată pe an te sună să-ţi spună „La mulţi ani!”.

„Salvează acest număr şi mai ţinem legătura” îţi spune un amic reîntors din negura vremurilor, sau „mulţumesc, dar îmi pare rău, nu ştiu cu cine vorbesc” îi spui persoanei care te felicită cu familiaritate fără să se mai prezinte. Ai zice că universul îţi face cu ochiul. Aşa că…  „La mulţi ani, Gabi Balint!”. În ’89 am zis că nu ne mai calificăm când am auzit că tu vei fi atacantul în meciul cu Danemarca. Şi cât m-am bucurat pentru palma pe care mi-ai dat-o!

…„La mulţi ani, Mihai Stoica!”. Până la urmă Oţelul, Steaua sau Urziceni în costume de gală nu pot fi o coincidenţă.

…„La mulţi ani, Mihail Majearu!”. Nu l-am văzut pe Dobrin jucând în vremurile sale bune. Dar am văzut la Steaua, la mijlocul anilor ’80, cea mai frumoasă poveste de dragoste între o minge şi un fotbalist.

…„La mulţi ani, Gabi Tamaş!”. În astfel de zile se sting ultimele ecouri ale imprecaţiilor de peste an.

…„La mulţi ani, Gabriel Torje!”. Pentru că întotdeauna ne vom dori ca viitorul să joace bine.

Primul contact pe care îl avem la Lyon: funcţionarul de la care  preluăm maşina închiriată. Din vorbă în vorbă, alunecăm spre meci. Găsim şi noi un motiv de tachinare, Boumsong, dar ne linişteşte repede: „Sunt în tabăra voastră, ţin cu Saint-Etienne“.

Ne urcăm în maşină şi părăsim aeroportul în noapte, luând-o spre oraş. După 20 de minute de mers, telefonul întrerupe conversaţia din maşină. Îl văd pe colegul Ion Alexandru ascultând la telefon şi apoi murmurând cu juma’ de gură: „Opreşte maşina! Trebuie să mă uit în portbagaj…“

Cu 90 de minute mai devreme. Suntem în autobuzul care ne duce de la aeroport la parcarea de unde se închiriază maşinile. Între zeci de persoane, uităm geanta cu echipamentul de comentariu. Nimeni nu se va atinge însă de ea. După cursă, şoferul nu se va panica, deşi geanta arată ca una cu echipament militar. Este inspirat şi merge pe la toate centrele de închiriat maşini. La cel pe la care am trecut noi, funcţionarul este iarăşi inspirat şi se gândeşte la noi dintre toţi clienţii, deşi nu i-am spus că suntem de la televiziune. S-a gândit el, pur şi simplu…

Dacă Steaua va avea norocul nostru, un punct măcar e asigurat diseară. Mai mult, i-am promis fanului lui Saint-Etienne că Steaua ne va ajuta să ne revanşăm…

Primarul satrap Orbescu nu vede interesul a MILIOANE de suporteri care vor merge de-a lungul anilor pentru fotbal pe marele stadion şi-i dă înainte cu pista pentru care nu va veni NIMENI. Asta e, după primaru’ Bordură, ne-am luat primar cu pistă. Şi, până la urmă, nu ne învaţă presa tot mai nesportivă că fotbalul şi pista sunt inseparabile?
Când mă detabloidizez, CFR Cluj mi se pare precum Maricica Puică în cursa olimpică de 3.000 de metri de la Los Angeles. Fusese campioană, dar tot în umbră stătea, pentru că Mary Decker şi Zola Budd din Bucureşti sunt favoritele presei. Capitalistele s-au proţăpit în fruntea plutonului, dar Marişica nu se pierde cu firea şi stă la pândă. Pe pistă, brandurile cu faimă, suporteri şi cotă bună la pariuri şi-au pus piedică, iar Marişica noastră a devenit locomotiva plutonului pe care l-a condus până la final. La 34 de ani, Puică era campioană. La 33, Trică spune că şi el va fi din nou campion. Aşteaptă ca şi starurile din Capitală să-şi pună piedică precum Zola şi cu Mary pe vremuri. Şi apoi să sune Trombetta pentru sprintul final.
Iată că până la urmă avem cu toţii de învăţat. Noi să ne obişnuim cu fotbalul desluşit printre fantomele atleţilor. Iar marele obsedat de pistă Oprescu să ştie măcar că Zola Budd nu este vreun parlamentar udemerist.