Am fost împreună la Metallica. În jur se auzeau murmure. Un fotbalist care venea la Steaua în anul în care se năştea Metallica era acum la concertul legendarei trupe. Nu mai erau pletele pe care i le vâna Halagian, dar rămăsese spiritul. Aveam planuri să-i interceptăm pe cei de la AC/DC la Budapesta.

Am făcut împreună filmul despre fenomenul CFR. Vedeam cum şi la noi un uriaş atacant putea fi gazdă şarmantă într-un documentar, aşa cum îl poţi vedea în Anglia pe Lineker.

Am comentat împreună. Finala Cupei Ligii Angliei, Franţa lui Domenech înainte de înfruntarea cu noi, dar mai ales finala finalelor, cea de la Sevilla, chiar pe 7 mai. Am putut admira modestia unui mare campion, inclusiv simţul umorului cu care accepta o glumă pe seama unei preluări greşite în acea înfruntare inegalabilă.

Gabi Balint a însemnat una dintre Întâlnirile din viaţa mea. Un om care mi-a arătat că se poate şi altfel în acest ocean de infatuare, prost gust şi anacronism care există în fotbalul românesc.

Sper pentru el să reziste. Chiar dacă se va întâlni cu un căpitan care aleargă după cartonaşul roşu încă din minutul 1 al meciului cu Dinamo. Chiar dacă şi însuşi patronatul are o relaţie nebuloasă cu Dinamo. Chiar dacă meciurile cu Steaua din 2006 sau cu Ceahlăul din 2008 au confirmat că Fulgerul Bragadiru şi-a găsit doar un public de Occident, pentru că mentalitatea i-a rămas aceeaşi.

Îi port o dragoste fierbinte lui Ceauşescu. De aceea i-am luat în vizită la el pe bunii lui prieteni Lăcătuş, Hagi şi Moş Gerilă. Mă aşteptam să-l găsesc ca pe un adevărat comunist, la lumina unei lanterne, înfofolit cu trei şube sub plapumă şi cu un panoramic radio-tv sub braţ. Dezamăgire, cel mai mare fiu al neţărmuritului trăieşte într-o normalitate capitalistă putrezitoare.  M-am scuzat că am mâncat toate bomboanele cubaneze, dar l-am îmbiat cu alte bunătăţi: seria completă din „Memorialul durerii”, un pachet de gheare cu roşii congelate, un dvd cu morţii din ’89 şi un cadou mai sexy, ca între noi, băieţii, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”. Am mai adus o blană de leopard şi o mitralieră de vânătoare să fie de sufletul Celor Mai Geniali Analfabeţi, că doar tot poporul ştie că au murit zilele astea. Am încercat să aduc vorba şi de Gheorghe Ursu, dar nu ştia nimeni de cel care se luptase şi ca Hagi şi Lăcă să meargă la Real sau Fiorentina şi care fusese omorât în bătaie pentru aşa ceva. 
Copos a trimis o cravată de utecist-şef, Gigi nişte blugi piramide, Giovani nişte bilete originale la Patria la „Liceenii”, iar Naşu’ un certificat de legalizare a furtului lui Hagi de la Sportul. La plecare mi-am adus aminte că Băsescu a admis vina României în Holocaust şi am întrebat de nişte scuze pentru dictatura familiei. S-a închis însă uşa.

Ăştia care am crescut cu Hagi, Balaci sau Sabău, şi nu cu naşi şi fini care ştiu să dribleze doar poliţia, ne amintim de Comoara din Lacul de Argint, cartea lui Karl May cu nemuritorii Winnetou şi Old Shatterhand. Filmul născut din paginile cărţii are în finalul său o scenă perfectă şi pentru haznaua care se cheamă fotbal. Tipul fără scrupule, care a comis o mulţime de crime în goana după comoară, se îneacă afundându-se încet, dar implacabil într-o groapă cu rahat.

Toţi miros îngrozitor. Parfumurile scumpe sunt neputincioase în lupta cu duhoarea. Acum s-a ridicat un pic capacul pentru că a apărut un fanfaron asfixiant şi pentru că, aşa cum spune foarte bine Marius Geantă, trebuia creată o diversiune pentru acoperirea unei Marilyn Monroe de sectorul 5 şi a celorlalte figuri din tragicomedia numită noul guvern al României. Dacă nici Geantă nu ştie să interpreteze cazul „Valiza”…

Aş vrea să văd un raport al DNA după ascultarea telefoanelor celor de la CFR. Şi să citesc în el că după sezonul trecut, în care s-au comis o grămadă de fărădelegi pe teren în favoarea campioanei, oamenii discutau numai despre cum o ieşit pălinca. Sau poate că n-aveau ce să asculte. Pentru că Paszkany este singurul om din fotbal pe care un jurnalist nu-l poate suna. El pur şi simplu n-are telefon. De ce nu şi-o cumpăra şi apoi să vorbească în ungureşte?

Un mahăr al finanţelor americane spune, în vâltoarea colapsului planetar, că îi este cel mai frică de frică. Pieţele, de pătrunjel sau de capital, nu sunt girate de performanţă, ci de sentiment. Aşa s-a întâmplat de fapt cu toată lumea asta, de la Războiul din Troia, trecând prin discursurile Fuhrerului, care provocau orgasme femeilor, până la imaginea de Mesia a viitorului locatar de la Casa Albă.

Poate că tăpşanele logofătului din Ghencea au căzut pe piaţa imobiliară precum jocul lui Semedo, însă magnetismul numelui Stelei a rămas intact. Legea sentimentului care domină raţiunea unei lumi întregi e valabilă şi în ecosistemul din Ghencea. Imaginea-şablon este cea a antrenorilor-ciorap schimbaţi după câteva săptămâni de transhumanţă. Mie însă mi se pare că fostul trader de blugi a ajuns s-o cupleze pe Steaua cu diverşi domni, aşa cum făcea cu „balerinele” pe care clamează că i le-a plasat lui Hagi.

În timp ce încerc să mă dreg în scris după o nouă noapte de halăuin în Ghencea, un coleg îmi pasează precis, precum Rădoi, un clip „Viţa de vie”: „Haide, vino înapoi, să fim iar amândoi, vino la mine, vreau să fiu iar cu tine”. Aşa i se adresa solistul unei femei gonflabile.

Am fost printre cei care au năvălit spre tatami când Alina Dumitru a devenit campioană olimpică. Iar Culio m-a ajutat să-mi răcnesc fericirea la Roma. Însă nimic n-a fost atât de intens în 2008 precum păţania trăită alături de Constantina Diţă.

La maraton cursa e dimineaţa, iar premierea e seara. Puşa a acceptat să vină la studioul PRO TV din Beijing pentru un live. Nu mai era mult până la premiere, dar eram liniştiţi, studioul era lângă stadion. Când am ajuns însă la faimosul Cuib, a început coşmarul. Era seară de weekend, toată China era acolo. Între miliarde de ochi oblici mai întrezăream câte un voluntar care însă nu făcea decât să repete după noi cuvintele în engleză fără să înţeleagă nimic. Nu reuşeam să nimerim intrarea specială a giganticei arene. Telefonul Constantiei suna în disperare, noi o luaserăm la trap într-un nou maraton în jurul stadionului. După o mulţime de indicaţii bulversante, am ajuns în măruntaiele arenei, unde nu era nici ţipenie de om, ci numai ţevi de apă caldă. Disperarea a dat în clocot. Luaţi însă de mâna invizibilă a destinului, am nimerit într-o încăpere în care l-am zărit pe Usain Bolt, care aştepta aceeaşi festivitate. Mai erau doar câteva secunde până la catastrofă. O campioană olimpică la maraton, aşteptată de sute de milioane de telespectatori, pierdută însă ca în filmul Lost in Translation.

În astfel de momente de criză, sexul este recomandat chiar în exces. Cum la Steaua s-au strâns toate crizele posibile, diseară se anunţă în Ghencea o orgie ca în „Marea Crăpelniţă”. Nu, patroane, nu mă refer la îmbuibarea din ciozvârtele pe care le arunci pe la poarta palatului, ci la un film de artă. Poate de prea mare artă.

Pe lângă contestările violente la adresa lojei, patronul va descoperi cu oroare că o bună parte din stadion va fi populată de băieţi veseli care vor face un oral prelungit cu sex-simbolul piteştean exportat în patria gelului.  Priapicii vor fi acompaniaţi de la megafoane de „Doamne, ocroteşte-i pe români!”. Şi, pentru o ocrotire cât mai eficientă, biletul va fi însoţit de un prezervativ.

Mutu întinde şi el coarda, ca să rămânem în ambient. Cică asta e mentalitatea steliştilor. La urechi nu i-au ajuns însă oralităţile dinamoviştilor la adresa lui Rădoi în timpul mascaradei din „Groapă“ de la meciul cu Georgia. Şi nici că Bănel era făcut miner pe considerente cromatice, deşi meciul avea şi o funcţie caritabilă pentru familiile victimelor tragediei de la Petrila. Grotesc.

Golănia din această seară s-ar putea produce sub Înaltul Patronaj al Preşedintelui. Augustul care vorbea despre „găozari” cu consilierii s-ar simţi în elementul său.

Cea mai frumoasă poveste pe care am auzit-o vreodată în fotbal. Fanii echipei lui Maradona, după primul titlu de campioană a Italiei, au scris pe zidurile cimitirului din Napoli: „Nici nu ştiţi ce aţi pierdut!“ După 20 de ani, sunt morbid şi vă spun la fel: nici nu ştiţi ce pierdeţi dacă nu vedeţi „Maradona by Kusturica“!

Regizorul care spunea că pentru el patria este colecţia figurilor de la echipa naţională, reeditează genialul „Pisica albă, pisica neagră“. Cu Maradona pisică albă la golul secolului sau atunci  când cucereşte Italia precum Hanibal în faţa giganţilor Baresi, Matthaus şi Zenga. Şi pisică neagră când e vorba de cocaină, de „mâna lui Dumnezeu“, de Fidel Castro şi Hugo Chavez.

Aş înlocui recomandarea de vârstă pentru public. Filmul nu este pentru cei care îşi pun 23 la telefon sau la maşină ca omagiu pentru titlurile Stelei. Filmul este despre revolta prin fotbal a Sudului sărac împotriva puterii Nordului sau despre driblingurile în faţa portavioanelor Reginei. Asta n-a înţeles nici traducătoarea, care, pe lângă dizgraţioasele gafe legate de fotbal, a făcut şi sacrilegiul ca, atunci când Maradona pronunţă Malvinas, ea să scrie Faulkland.

Taximetristul care mă ia de la cinema, fără să ştie de film, îmi aruncă: „nu-i mai ridicaţi atâta în slăvi pe fotbalişti că nu merită“. Intru în casă, îmi pun „Don’t cry for me, Argentina” şi scriu convocarea la film.

Există prejudecata stupidă că echipa care obţine un trofeu major trebuie să dea câştigătorul „Balonului de Aur”. Aşa s-a putut întâmpla ca în 2006 Italia să dea obligatoriu cel mai bun fotbalist din Europa. Când Cannavaro a primit statutul de rege, fotbalul şi-a confirmat recesiunea.

În 2008, regula nescrisă nu a mai fost respectată. Şi asta deşi Spania a câştigat trofeul continental cu un fotbal-şampanie. Iar Torres, Xavi şi Casillas făcuseră şi un an foarte bun la echipele de club. A fost preferat Ronaldo pentru un anotimp, deşi „Balonul de Aur” se dă pentru un an calendaristic. Ronaldo a fost un jucător banal la Euro şi inexistent în toamnă.

În prima parte a anului, când Ronaldo a jucat bine, portughezul a ratat totuşi penalty-uri în momente-cheie. La 1-0 cu West Ham, portughezul ratează şi United pierde cu 2-1. La Barcelona, Ronaldo ratează în semifinala de Champions League. Salvează Scholes magnific. În finala de la Moscova, „Balonul de Aur” ratează, dar salvează Van der Sar fantastic. Toată echipa se aruncă spre bătrânul olandez. Singurul care nu se duce să-l îmbrăţişeze pe portar este jucătorul autoidolatrizat.

Salutat în Brazilia aproape numai de femei isterice, huiduit în Anglia de fanii care îl văd drept trişorul perfect, scandalos chiar şi pentru presa de scandal, Ronaldo este expresia manelizării universale în fotbal.