După furtul de la Constanţa, plecăm la Klagenfurt. Se trece aşa de uşor peste prestaţia de tip Moggi a găştii Trefoloni. Exasperaţi de faptele de braconaj ale românilor din Cizmă, italienii au trimis şi ei la Constanţa nişte cizme de arbitri. Dacă banda lui Bredpit Tudor o comitea aşa, la drumu’ mare, cu Squadra Azzura, Gazzetta dello Sport se făcea vineţie din roz, iar arbitrii români mai primeau doar un meci al Andorrei în preliminariile feminine.

O luăm spre orăşelul din sudul Austriei, prin Italia. La Apianno Gentile scoate gentil cap frumos la fereastră căpitanul. Le urează noroc lui Max, lui Marica, lui Codrea, „bine, mă, hai, şi lu’ Mutu”. E sănătos, voinic, se antrenează bine mersi cu Mourinho şi aşteaptă să facă mişto de Stankovic, că a auzit de la Piţi că „sârbii au trecut doar de cinci ori jumătatea terenului” la Constanţa.

Îmi imaginez cum se scufunda Titanicul şi căpitanul său stătea la o bere în post la Liverpool. Nu mă deranjează că nu vine Chivu să joace, Goian şi Tamaş au făcut un meci perfect împreună la Rotterdam, dar mă gândesc cât de nefiresc arată banderola pe mâna unui tip care vine la naţională aşa cum mă mai duc eu să joc un meci, când n-am ceva mai important de făcut.

Într-o ţară în care se chiuleşte la greu de la ora de sport cu scutire, mă aştept ca şi căpitanul să se scoată cu o hârtie semnată de doctorul Mou.

Mă duc acasă, la Constanţa. Cu trenul. Cred că asta înseamnă ecologie, şi nu campanii de ecologişti de Dorobanţi care spun că sting lumina o oră în viaţă după ce se dau jos din gipanul care haleşte o tonă de petrol pe km. Din compartimentul jegos îmi zâmbesc botos(x) concitadina mea plecată la cules de semnături pentru viza (sau varza?) de Bruxelles şi o piţipoancă care, cacofonic, anunţă populaţia României că ea se uită la meci în chiloţi şi sutien. Oare cu lumina stinsă? Dinamica e ca în faimosul tablou „Carul cu boi”. Românii au inventat trenul care de un deceniu face 200 şi un pic de km în 4 ore spre 5.
Acasă, sârbii au ales să viziteze mândreţea oraşului, Cazinoul. Şi au văzut că urmările războiului lor pot fi nişte glume pe lângă cele lăsate de nesimţirea românească, responsabilă de transformarea unei capodopere de arhitectură într-o ruină. Ard de nerăbdare să mă reîntâlnesc cu prietenii bişniţari. Sunt convins că sunt tot cei din adolescenţa mea. Îi ştie tot oraşul, mai puţin organele. Odată, i-am descoperit doldora de bilete tocmai la Baia Mare, când venirea Stelei acolo a declanşat isteria. Ăştia da capitalişti cu iniţiativă!
În România, naţionala de fotbal uneori câştigă, alteori pierde. Însă gipoecologiştii, politicienii care te fac să pui botul, curvele, nesimţirea, bişniţarii şi mai ales organele sunt de 1 solist la noi acasă. Hai România!

La Constanţa se ascultă cel mai bine „Albele furtuni”, piesa optzecistă a celor de la „Timpuri noi”, care sună însă mai cool decât tot ce scot mânuitorii de chitare 20 de ani mai târziu.

Din ritmurile manelelor care însoţesc marea familie tricoloră la Constanţa prinde contur noua variantă a „Albelor furtuni”. Jucătorii se vor vopsi pe cap în alb dacă primesc vizele de Africa de Sud. Adio puii de găină ai lu’ Tata Puiu. Să credem în porumbeii lui Piţi. Cu porumbelul Bănel aripă.

Naţionala e tratată cu înălbitor şi de noul sponsor major. Care face iritaţie la galbenul tradiţional, întâmplător şi culoarea brandului concurent. Şi pentru că deocamdată înroşită nu se poate, cum ar vrea sponsorul, naţionala a fost înălbită în afişele publicitare. O echipă fără identitate, cum a tot fost după „Generaţia de Aur”. Galben.

Când trebuia să avem totuşi un pic de roşu în obraji, cu Olanda la EURO, n-am găsit decât 11 feţe palide, care n-au primit pic de inspiraţie de sub bretonul negru de pe margine. Iar acum mergem la atac cu aceiaşi Marica, Niculae…

Sper ca Sponsorul Suprem să nu ne înălbească pe toţi până când vom vedea din nou România la Mondiale.

Azi, tăticul nostru, părintele responsabil de o bună parte din hidoşenia acestui Benjamin Button care este fotbalul românesc, împlineşte 73 de ani. Jean Pădureanu, ca şi Ion Iliescu, întrupează un paradox fascinant: despre amândoi se spune că sunt săraci deşi ambii au lucrat pe felia lor la aranjarea clarobscurului în care s-a produs violul prelungit al tinerei Românii libere despre care numai fraierul satului, DNA, mai ştie că este virgină. Bine, dacă te duci la Monte Carlo cu Audi, eşti sărac. Aşa e şi cu sărăcia acestor neni, pe care nu o să-i vezi niciodată vânând „compensatele” sau socotind îndelung în faţa unui galantar dacă a venit ziua din lună în care pot să-şi ia ceva omeneşte de mâncare.
De când cu criza, ni se recomandă să ne întoarcem la produsele româneşti. Asta îmi place la Jean, cel mai ardelean oltean. Dacă Mititelu îşi ia ochelari americani din oraşul chinezesc, dacă Borcea e Fidel trabucului castrist, dacă JJ îşi ia petarde columbiene, Jean cu pălăria lui de paie şi aerul lui de patriarh comunist e fix din colecţia Sadoveanu 2009.
Un Moggi mai de la ţară. Un binefăcător în produse naturiste din carne de urs şi vin de Lechinţa pentru mulţi dintre deontologii presei sportive. Un maestru cofetar pentru Copos, un „căcăcios” pentru omul cu canapeaua tv din Pipera, un „porc bătrân” pentru şarpele crescut la sân, Horoba. Lui îi urăm Glorie eternă în Liga 1.

De ani de zile am convingerea că Gerrard este cel mai bun jucător din lume. Pentru mine este chiar cel mai mare pe care l-am văzut vreodată, deşi viaţa mea de suporter a însemnat şi magia întâlnirilor cu Maradona, Hagi, Savicevic, Valeron, Ronaldo, Kaka sau Fowler. Când Hagi s-a întâlnit cu Zidane într-o seară de Liga Campionilor la Istanbul, a fost ca atunci când, la un All Star Game din anii ’90, Magic s-a întâlnit cu Jordan şi toţi ceilalţi s-au dus către marginea terenului pentru a face loc unui 1 la 1 de vis. Am crezut că nu voi vedea ceva mai tare. Însă Gerrard este Leonardo, omul fotbalului deplin. Iar marele Zidane, fotbalistul care i-ar fi plăcut şi lui Mozart, spunea înaintea vizitei făcute sâmbătă de Liverpool pe „Old Trafford”: „Gerrard este cel mai bun, şi nu Messi sau Ronaldo”. Cristiano Ronaldo, pentru că Ronaldo, ca şi „Il Fenomeno”, nu poate fi decât unul singur. Iar meciul de pe „Old Trafford” nu făcea decât să-l confirme încă o dată pe Zizou.

Gerrard, „jucătorul cu chip de copil chinuit”, cum i-a spus Emil Grădinescu într-un meci. Numai cine nu s-a băgat la joc poate să creadă în stupizenia cu „fotbalul cu zâmbetul pe buze”.

Fiecare dintre noi are clasamentul său afectiv. Întoarceţi-vă la el. Lăsaţi-i în pace cu oile, blaturile, fumurile, mojiciile, golănismele, bambuismele şi fărădelegile lor.

Un extravagant media de pe la noi, căruia i s-a cam rupt în 13-14, publica nemuritoarea frază: „Un limbric născut în anus crede că viaţa nu poate fi decât de…”. Sigur, imaginea poate fi contestată, dar ideea rămâne. Un alt clasic mediatic de pe la noi, de coloratură sportivă, spune că nu consumă fotbal pentru a nu băga toxine în el. Dar, dacă deschizi televizorul, îl poţi zări pe clasic conversân­du-se­ cu Turcu, cu Becali, cu Mitică… Prizonierul unor repere mioritice în fotbal, are nevoie de un pelerinaj la locurile natale ale fotbalului, pentru a vedea cum toxina poate fi vitamină.
Acasă la fotbal recomand linia de autobuz 216 de la Manchester. Acolo, pe la ora 5 jumate, poţi găsi două cucoane care se întorc de la muncă. Te lipeşti de sacoşele care le înconjoară şi asculţi o discuţie fabuloasă despre fotbal. Nu rata poveştile de suporteri pe care administratorii stadionului City of Manchester le găzduiesc pe zidurile arenei. Mergi la meci cu băieţii de la The Kop, aceşti Pink Floyd de la peluză. Dar vezi şi un meci la pub şi ai să descoperi că, la un derby cu Liverpool, niciun manchesterist nu suflă o vorbă de ocară împotriva lui Benitez, atentatorul la soclul lui Ferguson, sau împotriva rivalului dintotdeauna, Gerrard. Deşi acolo ura este adevărată şi se vede pe gazon, nu ca la rivalităţile între granzii noştri, alterate de eurotoxine.

„Siamo padroni d’Italia” se răcneşte din mii de piepturi interiste la intrarea în Teatrul Viselor din Manchester. Ce mai înseamnă însă un asemenea titlu când vezi bannerul uriaş atârnat pe una dintre peluzele lui „Old Trafford”: „Bine aţi venit în capitala europeană a trofeelor”? Ce înseamnă orgoliul local! Anul trecut, Liverpool a fost capitala europeană a culturii, Manchester trebuia să-şi revendice şi ea un astfel de statut. Altfel, pe deplin meritat, după ce Manchester a câştigat în ultimul an calendaristic Champions League, Premier League, Campionatul Mondial al cluburilor, Supercupa Angliei şi Cupa Ligii Angliei şi este acum în cursă din nou pentru Champions League, Premier League şi Cupa Angliei.

Pe tunelul ce duce spre teren apare singur Jose Mourinho. Intră pe „Old Trafford” cu câteva minute înaintea tuturor. Este disperat după atenţia celor 74.769 de spectatori din tribune. Se hrăneşte cu ostilitatea lor amestecată însă într-un amalgam fascinant cu admiraţie şi respect. Apoi intră grosul combatanţilor, cu un anumit Sir mergând uşor aplecat, în haine modeste, acoperit de statura impozantă a jucătorilor.

Acum zece ani, Alex Ferguson, pe atunci fără particula Sir, se ducea în Italia şi o împiedica pe Juve să ajungă pentru a patra oară consecutiv în finala Ligii. Acela a fost semnalul. Inspirată de clasa celui mai mare manager din istoria fotbalului britanic, Anglia a schimbat denumirea competiţiei supreme a cluburilor: Champions Premier League. Italia a rămas doar un produs de Serie.

Brazilia a mutat carnavalul pe gazon. Ajax a inventat fotbalul total. Milanul lui Sacchi a adus în iarbă falanga spartană. Barcelona a scos primul program de fotbal pe computer la scară 1 la 1. Iar Liverpool… Liverpool n-a inventat nimic. Însă suporterii săi au brevetat meciul în care ce se întâmplă pe gazon este secundar. Chiar şi când pe acel gazon cel mai mare club din toate timpurile, Real Madrid, trăieşte cea mai mare umilinţă din istoria sa. La finalul meciului, 3.000 de spanioli hipnotizaţi au scandat „Liverpool”. Fanaticii albului regal nu salutau echipa lui Benitez. Un antrenor care, deşi este cel mai de succes în Liga Campionilor în ultimii cinci ani, nu este iubit în Spania natală. Pentru că nu exprimă spiritul de conquistador ci, mai degrabă, războiul inteligent propovăduit de Pentagon. Orgoliul spaniol aducea un omagiu celui mai frumos cor auzit vreodată. Cei trei tenori, Pavarotti, Domingo și Carreras, au cântat „You’ll Never Walk Alone”. Dar madrilenii admiteau la finalul dezastrului de la Liverpool că până şi acele voci divine nu puteau concura cu corul tribunei „The Kop”.

De-a lungul anilor, mari rivali ca Maradona, Ronaldinho sau Messi au primit aplauzele unui Madrid îngenuncheat, dar fascinat. Pe „Anfield”, starul care a vrăjit Madridul s-a numit „The Kop”.  Preţul său este inexprimabil. Pentru toţi ceilalţi există Abramovici, Moratti, Berlusconi şi arabii.

Din când în când planeta roşie, Dinamo, se întâlneşte cu un meteorit negru, Lajos. S-a întâlnit cu el în acest campionat şi la meciul cu Poli Iaşi, când Lajos a fluierat a admiraţie la un fault în atac al lui Niculae şi mâna i s-a dus totuşi într-o poziţie nefirească spre punctul de la 11 metri, ieşind un penalty cadou pentru „câini“. Acum întâlnirea planetei roşii cu meteoritul negru a mai dus la o anomalie de dimensiuni cosmice, iertarea lui Dinamo de un penalty la henţul lui Cosmin Moţi. Sau al Cosminei, că altfel nu găsesc o motivaţie onorabilă la o astfel de decizie luată în ajun de Ziua Femeii. Doar un adept naiv al corectitudinii mai putea cere şi eliminarea lui Izvoranu după ce Lajos arătase cât de Jos poate să coboare la faza cu Cosmina Huţupan.

Întâlnirile planetelor cu meteoriţii sunt studiate de astrofizicieni. Întâlnirile planetei roşii cu meteoritul negru în Liga I ar trebui studiate de băieţi cu astre pe umeri. Dar, pentru că e vorba de Dinamo, corb la corb nu-și scoate ochii. E ca şi cum i-ai cere corbului Dănciulescu să-şi scoată ochii cu geamănul Niculescu, că au fost nişte anonimi în comparaţie cu faimoşii Pârvulescu şi Dudiţă.

Sandu Mircea, cum îi spuneau cronicarii radio ai copilăriei mele, a domnit ani grămadă (era să spun buni) peste „porcii bătrâni care se ţin de cuvânt”, cum le spun cronicarii DNA. Ne-a crescut până şi coeficientul UEFA de când aşteptăm să fie trimis în istorie.

De-a lungul timpului au apărut şi liderii opoziţiei, alternativele. De exemplu, Gică Popescu, un cetăţean care a catadicsit să plătească un ditamai impozitul doar după ce l-a tras presa de mânecă. Mai nou, Marian Iancu anunţă că va curăţa mizeria. Mi se pare firesc ca un fost student la „facultatea” IGP să opteze în locul Naşului pentru cel mai căutat băiat pentru a fi dat la „facultate”, Osama Bin Laden. Îmi place şi curăţenia care se conturează odată cu conturul generos al lui Iancu: „dobitoc”, „caz de Socola”, „demenţă”, „prost”, „escroc”, „mârşav”. Iată că imposibilul e nimic, vorba sloganului, şi un Becali poate părea o domnişoară prin comparaţie.

Să avem încredere că Baiazid Fulgerul Bragadiru va izbândi. Şi că apoi corectitudinea va domni ca la Steaua – Timişoara 2005 sau ca la Ceahlăul – Timişoara 2008. Şi că lucrurile se vor spune răspicat, pe faţă, ca la demiterea lui Uhrin.

Şi, în final, ăla mare, de respira greu, când urca treptele la Casa Fotbalului pentru a-l doborî pe Naşu’, era TAS-ul, mă.