O poveste despre destin si relaţia sa cu grandoarea. Sau cu anonimatul.

În vara lui 2000, Terim a plecat de la Galatasaray. Tocmai câştigase Cupa UEFA. Serie A l-a chemat în lumea sa exclusivistă.

În acea vară, Galatasaray s-a străduit să-şi aducă din Occident un antrenor cu nume greu. În seara de dinaintea plecării în cantonament, situaţia încă nu se clarificase. Hagi şi Popescu aveau atunci un cuvânt foarte greu la Galatasaray. Hagi a spus în acea seară că mai potrivit ar fi un antrenor din Balcani. Şi a pronunţat numele lui Iordănescu. Popescu l-a susţinut. Cei doi obţinuseră rezultate extraordinare cu Iordănescu la naţională. Turcii au acceptat ideea şi au început să curgă telefoanele. Însă Iordănescu era faimos pentru cât de greu era de contactat la telefon. După ore de încercare, turcii au cedat nervos. Nu mai puteau aştepta. Doreau să rezolve problema în acea noapte. Şi atunci, românii au aruncat al doilea nume: Lucescu. Antrenorul de atunci al Rapidului a răspuns la telefon. Iar negocierile s-au finalizat imediat.

După câteva săptamâni, Lucescu câştiga Supercupa Europei. Şi apoi campionate, glorie, bani şi Cupa UEFA. Iordănescu, cel mai bun antrenor român al secolului 20, a intrat în umbra secolului 21. A rămas cu Supercupa Europei câştigată cu Steaua în ’87. Când doar armata avea telefoane mobile.

Uriaşa pasăre de oţel se ridică de pe pistă. Mă rog, aşa e trecut avionul în dicţionarul metaforelor de lemn, chiar dacă el, săracul, e făcut din aluminiu. O ia spre Roma, că şi toate culoarele de zbor duc acolo.

Survolăm graniţa „sectorului agricol” Ilfov şi observăm că mai sunt momente în viaţă când e bine să nu ai o armată de cefalaţi pe care să o trimiţi să se joace de-a Bruce Willis prin centrul oraşului. Absorbim km după km şi ne gândim cum Steaua s-a pus pe absorbit, precum ruda sa mai îndepărtată, Rusia, care absorbea tot ce găsea în jur, Kazahstan, Basarabia sau Lituania.

Continuăm spre „acel Apus” cum îi spunea Eminescu şi privim la Banatul care e pe cale să devină Blatul de când cu acest erou de Prison Break de Bragadiru. Şi lui îi plac absorbţiile (nu, mă refeream doar la combinaţia aekbragadirudaciapiteşti). Următorul meci e tranzacţionat ca la bursă aici: vin punctele, se joacă, nu, nu.

Chiar înainte ca uriaşa pasăre de aluminiu (n-am nicio şansă să lansez această formă) să se înalţe, Gică Popescu ne spune că este revoltat de ipoteza apărută recent conform căreia el ar fi cumpărat arbitrul spaniol pentru meciul de la Urziceni. În clipa în care încheie fraza, un tip apare lângă el şi-i spune: „Domnule Popescu, sunt de la Interpol”. Rămânem cu toţii mască. Iar bărbatul adaugă: „Îmi daţi şi mie un autograf, vă rog?”.

Căpitanul Timişoarei, Alexa, a vomitat pe teren. Explicaţia ar fi căldura pe care s-a jucat meciul cu Steaua. Mi-ar fi plăcut să aud că lui Alexa i-a venit pur şi simplu să vomite când l-a auzit pe patron vorbind de felul în care „chirurgul” şi ceilalţi flăcăi ai Timişoarei ar putea să-şi dea jos chiloţii la comandă în meciul cu Urziceni. Dar n-o să auzim niciodată o asemenea explicaţie. Pentru că cine se aseamănă se adună. Nu pot să uit cum Alexa colecţiona rapid galbene lipsite de logică într-un meci al Timişoarei cu Dinamo. Sau cum, pe când era „câine”, mergea cu circul Dinamo să salveze Ceahlăul de la retrogradare şi bătea un penalty direct pe Pietrişica.

Cavalerul care intra într-o costumaţie violetă pe stadion înaintea show-ului cu Juve s-a lepădat repede de jurământul pe care l-a depus la ceremonia de înnobilare. Şi-a deschis o prăvălie la care poţi să găseşti te miri ce. Steaua şi-a luat de aici un titlu în 2005. Ceahlăul a făcut comandă de 3 puncte şi le-a scos pe uşa din dos, pe înserat, când lumea era cu ochii pe un Steaua - Dinamo. Unii timişoreni spun că şi nişte şefi dinamovişti intră în fiecare sezon ca să-şi ia pachetul promoţional de 6 puncte. Acum, pe uşă stă atârnată ultima ofertă: un titlu pentru Unirea. Poate până la urmă şi pe strada asta se va auzi refrenul la mare modă: „Vine poliţia, şi-mi ia toată marfa…”.

Dacă finala va dura 80 de minute, va câştiga sigur Lucescu. Dacă Şahtar va marca prima, Werder va lua Cupa.

Încă păstrez amintirea tristeţii de după dubla lui Dinamo cu Sampdoria. Haita lui nea Mircea era atât de frumoasă. Mai frumoasă chiar şi decât minunăţia de echipă a Doriei cu inegalabilii Vialli şi Mancini. Nu puteam să înţeleg cum Dinamo nu a putut să treacă. După meci aveam expresia feţei lui nea Puiu după înfrângerea cu Suedia. Nu pricepeam ce s-a întâmplat. Un blocaj pe care îl mai trăisem cu ceva ani înainte după Craiova - Benfica.

Aşa cum Sergiu Nicolaescu nu a rezistat tentaţiei reînvierii Comisarului, Lucescu s-a pus şi el pe un remake al marelui său hit de tinereţe. De data asta a mers mai departe decât acum 20 de ani şi este într-o finală europeană. Echipa de acum nu e nici pe departe la fel de frumoasă precum acel Dinamo. Dar de câte ori nu ne-am convins că frumuseţea nu este determinantă pentru performanţă.

Nea Mircea ne-a întors spatele preferând să-i facă un culoar lui Răzvan precum Cămătaru pentru Mateuţ pe vremuri. Noi n-o să-i întoarcem însă spatele diseară. Poate doar steliştii. Dar şi rivalitatea ce supravieţuieşte după 20 de ani e tot o formă de respect.

Peste o săptămână se împlinesc 20 de ani de la finala Cupei Campionilor jucată de Steaua pe Camp Nou. Nu se aniversează, «Gullit - Van Basten» e ca un efect de sunet din filmele lui Stephen King. Şi totuşi, până la următoarea glaciaţiune, românii nu-şi vor mai vedea o echipă într-o astfel de finală. Pe gazon. Dar, se poate altfel.
S-au dus şi cei 20 de ani după care ar fi trebuit să ieşim mai curaţi şi mai parfumaţi de sub duşul istoric. Şi, la ultimul Steaua - Rapid m-am convins încă o dată că am folosit deceniile cum trebuie. Păi, ce erau scandările alea de acum 20 de ani cu Steaua şi Rapid care se iubesc la infinit? În sfârşit ne-am individualizat, nu mai avem vocaţia comunistă a uniunii. Steaua şi Rapid sunt calificate în finala cupei campionilor abjecţiilor scabroase, a animalelor cu chip de om (un suporter a muşcat de mână un poliţist), a vandalismului. Da, şi cluburile, nu doar hoardele sălbatice din tribune, pentru că nu am văzut niciun club care să condamne gesturile iresponsabile ale « suporterilor ».
Şi, ca orice finală, ea nu poate avea decât un câştigător. Steliştii au triumfat pentru că au dus umorul involuntar dincolo de absurd, strigându-le iarăşi rapidiştilor că sunt ţigani. Fără să privească peste umăr în tribuna proprie, fără să privească în echipa proprie, fără să privească pe banca echipei lor.

Pentru un suporter de fotbal filmul cult este fără îndoială „Victory”, tradus la noi „Drumul spre victorie”. Foarfeca lui Pele, „braziliana” lui Ardiles, tacklingul lui Bobby Moore erau „replici” memorabile pentru cei care eram pasionaţi de fotbal în anii ’80.  În film există un singur personaj feminin, jucat de Carole Laure. Carole povesteşte că pentru ea Pele suna mai degrabă a peşte pe care ea se ducea în weekend să-l cumpere de la pescărie. Carole spune că a jucat în acel film doar pentru că a rugat-o  marele regizor John Huston. Deşi a jucat într-una din cele mai populare pelicule din toate timpurile, alături de fotbalişti legendari, dar şi de staruri ca Sylvester Stallone, Michael Caine sau Max von Sydow, Carole nu a văzut niciodată filmul! A refuzat să se uite la el după ce s-au terminat filmările şi după ce a fost montat. Nu i-a spus niciodată fiului ei că a jucat în acest film! Băiatul a rămas şocat când a descoperit într-un magazin un film cu Pele şi… mama sa, film de care el nu auzise niciodată.

În presa sportivă din România există o mulţime de Carole Laure. Meseria le aduce pe lângă un “Pele” şi trebuie să li se explice că e un Armani al fotbalului. Publicul cere însă aşa ceva. Pentru că românii sunt un neam de Columbeni. Care preferă oricând, o spun cifrele de audienţă, o fătucă descoperindu-l pe Scholes de la pescărie unei imagini credibile.

Revoltă după Steaua – Dinamo, deşi derby-uri urâte s-au mai pomenit. Urâtă a fost şi prima manşă din(tre??) Barcelona şi Chelsea. Gică Popescu spunea că unul dintre cele mai reuşite meciuri ale generaţiei sale a fost cel cu Portugalia de la Bucureşti, „când ne-am închis perfect”. Pentru muritorii de rând, acela a fost un meci oarecare ca desfăşurare, cu un uşor aer de blat, egalul convenind ambelor echipe. Un meci poate fi atât de diferit, în funcţie de „camera” prin care este văzut.

Dacă stăteai cu camera mai mult pe Cristea, aveai parte de derby-ul spectacol. Dinamo are un nou Lupu, gras, crăcănat, uneori indolent dar sclipitor, arătându-i dintr-o preluare lui Goian ce nu i-au arătat stelistului nici Benzema, nici Robinho, iar pe Pleşan pedepsindu-l cu nişte „craci” de toată frumuseţea. Dacă îl alegeai pe Dănciulescu, vedeai jocul total al unui fotbalist ignorat la naţională de bretonul obtuz de pe bancă.

S-a jucat prost, dar onest. Mai penibil mi se pare „interviul” de juma’ de oră făcut după meci în genunchi cu „glumeţul” poporului de un director de televiziune care altfel îşi dă ochii peste cap pozând în Jeanne d’Arc a breslei. Deşi „glumeţul” este interzis de lege la televizor din cauza campaniei electorale, Jeanne d’Arc a preferat să nu se împiedice de asemenea nimicuri şi să se înhăiteze cu băieţii cu cătuşe.

N-am înţeles de ce cel mai bun jucător al unei competiţii este desemnat înainte de încheierea respectivei întreceri. De exemplu, la Mondialul asiatic votanţii l-au ales pe Kahn. A venit însă în finală Dinţosul şi i-a dat două bucăţi teutonului. N-a mai contat…

Înainte de finală eu vin doar cu candidatele pentru titlul de cea mai tare impresie a celor 10 ani pe care i-am petrecut prin Liga Campionilor. 2005, finala care bate imaginaţia. La pauză Milan conduce Liverpool cu 3-0 şi şefu’, care e la celălalt microfon, zice că, dacă Liverpool revine, el îşi dă demisia. Nu i-a fost acceptată… Senzaţia că la Kiev, în tricoul lui Dică, a intrat Lăcă din baletul pe gheaţă de la Moscova, ediţie ’88. Amintirea aerului de civilizaţie şi bun simţ pe care a lăsat-o Trombetta, calităţi pentru care eşti imediat expulzat din mocirla românească. Bănel pe Bernabeu şi clipa în care lumea a rămas nemişcată. Neamţul care la finala din 2001 n-a mai putut să privească la penalty-ul decisiv al lui Bayern şi a ales să-l vadă pe faţa mea. Ronaldo, acest Hannibal al secolului 21 la porţile Romei, Rocky Liverpool ridicându-se de la pământ după fiecare pumn încasat de la Chelsea.

Ştiu că i-am enervat pe mulţi. Dar la 20 şi ceva de ani, când ai o asemenea şansă, poţi să păţeşti să ratezi replica pe care trebuie să i-o dai lui Pacino. Se întâmplă să rămâi în transă şi 10 ani.

Nadal şi Djokovic se bat la Monte Carlo. Comentatorul anunţă că întrerupe meciul pentru jurnalul de ştiri, urmând ca transmisia să fie reluată. Încep să curgă imaginile cu o uşă de puşcărie care se deschide şi pe ea iese un nene din Pipera. Graficele vor arăta că audienţa a săltat instantaneu cu 400%!
Cu câteva zile înainte, finala de la Miami dintre Djokovic şi Murray, transmisă în direct, duminică, la 8 seara, făcuse audienţă ZERO. Îmbulzeală însă pe „spectaculosul” cadru fix care a stat ore în şir pe poarta din Pipera la care nu se întâmpla NIMIC în noaptea eliberării locatarului de la acea poartă.
Mirobolantul Chelsea – Liverpool, unul dintre cele mai uluitoare evenimente sportive din ultimii 10 ani,  a făcut în ţara lu’ Mitică o audienţă banală. În aceeaşi ţară, serialul care arată în fiecare zi nişte ţigani, şi ei cu palatul lor, creează zilnic un Everest pe graficele de audienţă. Inclusiv în categoria 15 – 34 de ani. Aşteptam să treacă generaţia care a construit hidoşenia numită comunism. Vine însă puternic generaţia care construieşte India Europei.
Mitul pasionatului de sport care n-are alternative la tv este o prostie. În fiecare zi, sute de mii de voci se strâng din toată ţara şi-şi cer porţia de mizerie. M-am întrebat de ce echipe din Asia precum cele din Israel sunt înscrise în Liga Campionilor din Europa. Dar noi ce avem oare în comun cu acest continent?