Muamba şi Hummels reinventează estetica deposedării. Mesut Ozil entuziasmează Germania, ţara care egalează Turcia la şaormării. Milner este o specie de englez altoită cu un brazilian.

Walcott arată că poţi să fii cel mai bun la seniori şi cel mai slab la tineret. Finala pulsează, un Wagner de secol 21 rescrie „Deutschland uber alles” şi, la 1.94, marchează două goluri ca Littbarski după ce ratase ca Dayro. Psycho Pearce face la un penalty nedat ca Psycho din Bărăgan. Platini tronează, Naşu’ nu se vede, dar e acolo şi ştim că vine înapoi chiar dacă n-a semnat că nu fuge din ţară.

Se trage trapa peste istorie. Deasupra Centralului de la Wimbledon au plutit V2-urile naziste, acum nicio picătură de ploaie nu mai trece de cele 100 de milioane de lire presărate peste bătrâna arenă. Britanicii n-au câştigat niciodată turneul în pantaloni scurţi. Murray serveşte mai slab ca Serena, loveşte cu dreapta mai feminin ca Azarenka, dar, după 800 de ani, el este Braveheart care vine din Scoţia să-i elibereze (de data asta) pe englezi de demonii neputinţei.

Apropo de demoni… După ce închizi televizorul, secătuit de emoţia sportului în stare pură, sub pat încep să foşgăie bughimenii Gigi, Mitică, Borcea, Iancu, alt Becali… Parcă ai vrea să-i luminezi cu un thriller adevărat, dar lor le place jos, în întuneric.

În ziua în care cel mai  aeuropean dintre parlamentarii de la Bruxelles a împlinit 51 de ani, la Bucureşti a avut loc concertul Mozart Rocks. Nu vedeţi nicio legătură? Păi, la europarlamentare, vreo 12% dintre votanţi aţi văzut.

Pe scenă, Orchestra Naţională Radio i-a aliniat pe Mozart, Beethoven, Ceaikovski, Vivaldi şi alţi băieţi din Generaţia de Aur. Chitarişti electrificaţi au pasat cu viorile şi astfel Mozart a arătat tare cool în blugi. Iar când îl vezi pe „Jimmy Page” într-un un doi devastator cu folclorul balcanic, poţi să ridici în picioare mii de oameni de o diversitate copleşitoare.

Fotbalul e un Mozart Rocks. Dan Grigore şi Florian Pittiş au simţit asta în Giuleşti. Nu există spectacol care să încânte oameni mai diverşi. Ne place când pe iarbă se întâlnesc Wagner Munchen cu FC Beatles Liverpool. Ne place Pink Floyd United a lui Sir Alex, dar şi ce se joacă la Scala lui Mourinho. Cel mai mare succes l-a avut sezonul trecut Lacul Lebedelor montat pe Camp Nou, dar deja Carmina Burana pregătită pentru sezonul viitor pe Bernabeu a luat prim-planul.

În numele diversităţii putem să mergem la festivalul UEFA şi cu manele. Dar de ce să nu încânte Urziceniul cu o Ciuleandră, Timişoara cu Mugurul de fluier, iar Steaua să redevină Rapsodia Română? E vremea să mai lăsăm acordeonul de la metrou. Putem să concertăm şi pe cele mai luxoase scene. Ne ajută şi doamna Ridzi…

Joseph Blatter a sosit la Bucureşti pentru a anunţa oficial că România a primit organizarea Campionatului Mondial de circbal. Încă de la sosire, Blatter a remarcat capacitatea celor de la aeroport de a face faţă unui număr mare de pasageri, terminalele gemând de oameni veniţi s-o antreneze pe Dinamo. Într-o limbă dulce şi împleticită, Naşu’ l-a întâmpinat cu sticla oficială a competiţiei. Încântat de atmosfera pe care a întâlnit-o în Africa de Sud, Blatter a cerut ca şi la noi ambianţa să fie înviorată cu trompete. Naşu’ l-a asigurat pe elveţian că şi la noi trompetele sunt la modă, chemând-i pentru o demonstraţie pe Torje, Bănel şi Dayro.
Blatter a lăudat inovaţiile aduse de circbal, uhrinarea pe medaliile de argint şi posibilitatea ca doi jucători din tribune să poată intra pe teren. Arbitrii delegaţi la acest turneu vor fi verificaţi până la ultimul p(l)ic de Florin Prunea. Mondialul de circbal va fi cea mai sigură competiţie, securitatea fiind asigurată de Neţoiu şi alţi securişti împreună cu o brigadă de câini cu gradene-n coadă. Trofeul fairplay va fi acordat de Jean Pădureanu şi Lucianno Moggi, iar cel de golgheter a fost comandat în Franţa şi va purta numele lui Daniel Niculae. Blatter şi-a continuat apoi drumul cu maşina spre Bruxelles, iar din portbagajul lui se auzea într-o engleză cu accent de Pipera: „Lord, protect the Romanians”.

Când citeşti ceva de genul “am scris aici încă din decembrie că Manchester va câştiga campionatul”, nu mai este nevoie să te uiţi la semnătură. De-a lungul anilor, Radu Cosaşu a evitat oralitatea cu consecvenţă, dar este mare pasionat de oracolitate.

Azi am să folosesc şi eu tehnica extremistului care nu mai e de mult de centru (dacă citeşti Cancan, ne cerem scuze pentru deruta «extremă»).

Pe 6 ianuarie propuneam 9 pentru 2009. N-a ieşit rău. Tănase a ajuns în acest an titular în naţională şi ţintă principală pentru Steaua. Roman a trimis Dinamo în hău, iar el a luat avionul de Lituania. Curtean a ajuns cel mai scump jucător român cumpărat în acest an în Liga I. Tot în acest an, Varga «veni» în Liga I, «vedi» culoarul lăsat de Simao şi «vinci» campionatul.  Bourceanu a îmbrăcat şi el tricoul galben. Alibec, refuzat la juniorii Stelei, a atras atenţia lui Inter. Sburlea e la uşa naţionalei, Marinescu e un nou caz Varga (o valoare uitată în Liga a doua), Pena a continuat să marcheze pentru Oţelul. Tudose e rezerva acestui lot.

În comentariile cititorilor despre articol, nimeni n-a pomenit ceva de aceşti băieţi. Tot cu Zicu, tot cu Rădoi… Fanii, ca şi preşedinţii, trăiesc într-un fotbal paralel cu cel real. În fotbalul mediatic. Uneori, însă, vin unii ancoraţi în viaţa reală, ca Bursucul şi Meme, şi umilesc fotbalul clamat. Cu cel jucat.

Patroni, suporteri, federali şi media s-au întâlnit la Masa Tăcerii să joace un fazan. Sună cam absurd, dar aşa şi trebuie în fotbalul creat parcă de Franz Kafka sau Eugen Ionescu.

Dintre patroni s-a băgat în seamă cel mai guraliv. Cu maniere care l-ar fi făcut probabil o prezenţă stridentă chiar şi într-o bodegă din Bragadiru, patronul a luat o decizie prin care a intrat în galeria marilor bărbaţi ai fotbalului, alături de Ceauşescu. Ordinul de neprezentare la premiere înseamnă nesimţire în raport cu tradiţia competiţiei, cu publicul, cu partenerul de joc, cu sponsorii. Consecinţa logică, expulzarea pe viitor a echipei lui din competiţie. Cuvântul lui, IRESPONSABILITATE.

Venindu-le rândul, suporterii au plecat de la iresponsabilitate şi au rostit TEROARE. Şi au început să dea de pământ cu clişeul galeriei civilizate. Tribunele sunt pline de animale pe cale de proliferare.
După teroare, federalul vine şi rosteşte RESTAURANT.  Limba i se împleticeşte prin gură. Este invocat aparatul dentar. Ciudat pentru un personaj rafinat, chiar dublu rafinat dacă ne gândim la lumea bună prin care se învârte.
Restaurant? Federalu’ i-a închis? Nu, pentru că media au găsit soluţia: NTENA 1.  Care a câştigat concursul făcându-ne fazani pe toţi când ni l-a dat pe ecran să-l ascultăm pe Chivorchian în timp ce cupa era decernată. Cui îi pasă de sport?

Deac nu are nevoie de legi non-europene pentru a-şi face loc în această multinaţională a lui Paszkany. Când românul e valoros, protecţionismul e inutil. Deac are ştaif, am fost convins de asta de la prima atingere de minge pe care am văzut-o la el, şi se va impune până la urmă. Răzvan Lucescu asta dorea să vadă din tribună: un tânăr român care să bată concurenţa străinilor din lotul CFR-ului şi nu un fotbalist care să primească un loc în echipă precum rromii care la facultăţi au locurile lor separate într-o ţară însă în care instituţiile şi legile ar trebui să fie aceleaşi pentru toţi.

Îmi pare rău pentru Balaj. Cred că este un arbitru bun. Însă a creat şi el condiţiile pentru această suspiciune aparuta în jurul lui la acest meci. Îmi vine în cap penaltyul cu care CFR bătea la Bistriţa în sezonul în care devenea campioană. Cred că Balaj a luat totuşi deciziile corecte la penaltyul dat acum CFR-ului şi la cel refuzat Timişoarei. Dar şi Culio ar fi trebuit să fie eliminat dacă se dezbrăca la golul 3 după ce ar fi luat galbenul de care a fost iertat în prima repriză.

Ca în multe alte meciuri importante din acest sezon, Timişoara s-a bătut cu publicul iar adversarul cu fotbaliştii. CFR a amintit de momentul magic de la Roma.  Suporterii Timişoarei nu au amintit însă de fair playul excepţional de la partida cu Urziceni. Semn că şi pe Bega mai vin câteodată aluviuni.

Strict autentic. Gigi se urcă în jetul închiriat cu care se ducea la Middlesbrough. După ce se aşază toată camarila, stewardesa, de o amabilitate profesională impecabilă, întreabă dacă se doreşte vizionarea unui film. Gigi spune spontan, cum le spune el pe toate, “da”. Apoi, însă, brusc, are un presentiment sumbru şi întreabă in extremis: “Dar ce fel de film e?” Într-o secundă, stewardesa se gândeşte care etichetă o fi mai potrivită: new age, noir sau cult? Însă Gigi adaugă întrebarea care restrânge decisiv opţiunile: “e tradus sau nu?” Stewardesa spune că nu şi atunci Gigi o trimite la plimbare: “hai, mă, că din astea nu-mi plac”.

Acest om va merge să reprezinte România în Parlamentul European. Se putea ceva mai rău decât modul în care Steaua a jucat sezonul trecut în Liga Campionilor? Păi nu l-aţi văzut încă pe Gigi cu esperanto a lui de bazar de Istanbul faţă în faţă la Bruxelles cu nişte neni cu tot felul de MBA-uri.

Spre terminalul de unde pleacă jetul de Bruxelles, Gigi e condus de sute de mii de români. În avion, stewardesa are pregătit un film în limba potrivită. Replica actorului Patapievici: “Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu.” Cuvintele se pierd însă sub zgomotul “zarelor”. Alegerile au început la români duminică şi s-au încheiat marţ.

Real Madrid a lăsat din nou planeta mască acceptând o sumă de achiziţie de peste 70 de milioane de euro pentru Kaka. Un un-doi letal precum cel al lui Tyson a continuat cu anunţul că se încearcă şi luarea lui Ronaldo, PE LÂNGĂ cea a lui Kaka. Şi asta deşi Real are un preşedinte mult mai sărac decât cel al Stelei (o spun chiar revistele care se ocupă cu număratul banilor), iar clubul madrilen nici nu se alege cu sume uriaşe din Liga Campionilor, de cinci ani nereuşind să treacă vreodata de optimi. Însă Real are un contract individual de televiziune în Primera Division prin care câştigă peste 150 de milioane de euro pe an.

Când finala campionatului s-a jucat între Urziceni şi Dinamo, Antena 1 a transmis meciul Stelei. Când Urziceni şi Dinamo au jucat titlul la Timişoara şi Bucureşti, Antena 1 a transmis tot meciul Stelei. Pentru că Steaua căzută la pământ face o audienţă mult mai mare decât orice echipă din România. Iar Steaua trăieşte acum paradoxul de a câştiga mai puţini bani decât Urziceni, Timişoara sau CFR, echipe cu un potenţial de audienţă mult mai slab.
Real Madrid n-a acceptat aşa ceva. A ştiut că pasiunea suporterilor este cel mai important capital. Şi a forţat obţinerea unui contract individual de televiziune, ca şi Barcelona. Iar acum are bani pentru Kaka şi Ronaldo. Fără ca patronul să aibă banii la teşcherea. Ci doar minte.

Sorana nu ne-a cerut să o lăsăm să se pregătească de Roland Garros, cum o făcea acu’ 7 ani Borcea. Când pierde primul set în faţa lui Jankovic, loja ei nu se goleşte precum cea a reacţionarilor de la Dinamo când câinii sunt conduşi. După victorii, nu are ipocrizia lui Meme şi a Bursucului, care felicită gaşca lui Răzvan deşi înainte de meciul Braşovului în Groapă cei doi îi acuzaseră pe ardeleni că orbitează în jurul lui Dinamo. Sorana nu face declaraţii din astea, „inteligente”, prin care lasă de înţeles că ar putea face blat cu Urziceniul sau cu Stosur. Şi nici nu-şi dă afară antrenorul printr-un discurs de bodegă de Bragadiru. Sorana vorbeşte în engleză cu Mats Wilander la o televiziune paneuropeană. Iar „inima Banatului” face paranghelii cu hituri gen „Steaua e fruncea” arătând că maneaua răzbate şi spre Viena. Sorana este educată, plină de bun- simţ şi de o modestie fermecătoare. Unul dintre cei mai inteligenţi fotbalişti de la noi, Ogăraru, e de fapt tot un arogant agresiv. Fotbalul pe lângă Sorana Cîrstea înseamnă urâţenie, neamprostie, lume interlopă, lipsă de educaţie, sex slab. Niciodată nu o să vezi pe faţa lui Zicu expresia de încrâncenare plină de încredere care ne umplea de speranţă în ultimul game al Soranei cu Jankovic. Ianis, nu o suna vreodată pe Sorana. N-ai nicio şansă, chiar dacă Vertu te-a ajutat în alte faze de atac.