Steaua a fost Tatărwell pentru nişte scoţieni pe care Liechtenstein ar avea rezerve să-i trimită în Europa mai ales de când liechtensteinezii au dat cu ungurii de pământ prin Europa. Motherwell a ajuns în cupele europene pentru că UEFA  a ales să premieze pentru fairplay campionatul scoţian. E greu de înţeles totuşi această alegere a UEFA dacă ne gândim că marile branduri Rangers şi Celtic fac parte din iconografia unei duşmănii religioase pe lângă care rivalitatea Steaua - Dinamo e ţâfnă de bebeluş. Mă rog, să lăsăm alegerile UEFA… Dar să vii, să spui după o întâlnire cu un astfel de adversar că Steaua e un fel de Arsenal, e ca şi cum ţi-ai imagina că Europa e bazarul sinistru, cu acelaşi nume, din mahalaua Bucureştiului. Steaua nu are nevoie de noi declaraţii patronale cu iz de „Cristea, douăj’ de milioane”, ci de întăriri. Deocamdată Bergodi a repus pe linia de plutire un grup peticit cu tineri plafonaţi deja, ca Ninu sau Bicfalvi, sau cu soluţii atinse de cariile băncii de rezerve, Baciu sau Ochiroşii.

Steaua e un fluture cu aripile frumos colorate (mai ales când pe aripa dreaptă va reveni Szekely, iar pe cea stângă Bănel îi va lăsa locul lui Grzelak). Ce se va întâmpla însă cu el când va nimeri într-o tornadă precum cea de la Doneţk, din care timişorenii au scăpat teferi?

De un vis şi de o brazdă de pământ a avut nevoie Steaua pentru a scoate din Europa o deţinătoare a Cupei UEFA. Cu Valencia, patronul l-a visat pe Andrei Cristea în chip de înger care taie cu sabia capul balaurului spaniol. Şi astfel plăieşul di la Ieşi a intrat în echipă după ce în prima manşă Zenga nu-l băgase la coridă. Cristea a dat golurile vieţii sale, al doilea cu o minge potrivită pe o brazdă de pământ cum numai în tranşeele din Ghencea mai găseai acu’ vreo cinci ani.

Timişoara n-are un Tată Omida pe post de şef, iar gazonul îi este periculos de neted pentru marea performanţă. Dacă ar fi să intru însă în pielea visătorului de serviciu, m-aş trezi spunând Curtean. Senzaţia Timişoarei care stă uitată pe banca de rezerve, dar care freamătă să intre pentru prima mare lovitură a sa pentru că ştie că este mai talentat decât Tănase şi Bogdan Stancu, tinerii cu loc rezervat acum pe pagina întâi.
Legenda spune că acum mai bine de douăzeci de ani, învins la Timişoara, Lucescu cel Mare a jurat răzbunare printr-o retrogradare ce avea să vină. Ce bine ar fi ca legenda să prindă viaţă la Timişoara în următoarea săptămână: Il Luce să fie bătut din nou de timişoreni, care apoi, din Liga Campionilor, să fie retrogradaţi în Europa League, de pe locul 3 în grupă. Timişoreni, vă urez retrogradare glorioasă!

România, ţara în care ciugulitul resturilor discursului minimalist al unui tip precum Gigi încalecă vizionarea unui meci precum Dinamo – Porto. Domnul Becali, mă scuzaţi, ştiţi, nişte flăcăi, Moţi, Hulk, Cristea, Varela, Torje, Mariano, ar vrea şi ei să joace un pic… Binee, mă, băieţi, hai, ciau… Ciau-şescu mai stăpânea aşa undele.
Şi a venit Dinamo. Aşa cum există nostalgici ai României Dodoloaţe sau ai Ungariei Mari, ar putea exista deja nostalgici ai unui Dinamo Mare. Bratu, Lobonţ, Zicu, Pulhac… Cu toate aceste „provincii” alipite în primăvară, Dinamo ar fi putut petrece cu Porto o noapte de Liga Campionilor. Aşa, e doar o simulare… Iluzionistul şef e Niculae. Care a fost la oraş codaş, dar l-au pus în sat fruntaş. Şi uite-aşa, Dinamo a ajuns sat pe lângă metropola Terek Groznîi. Banderola l-a învăţat pe Marius să-şi strige neputinţa către coechipieri ca nimeni altul. Adrian Cristea e singur, Kone e fals, Dolha e trădat, Dănciulescu e aproape, Tamaş e şi nu prea. Cert e că Dinamo nu i-a mai luat în cantonament şi pe Lajos, Corpodean sau Savaniu. Şi are curaj să privească în faţă realitatea unor meciuri cu Marseille şi Porto şi să întrebe: „Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai pregătită din ţară?”. Când să răspundă oglinda, s-a oprit transmisia. Becali era la puşcărie, la piscină, la serviciu, la petrecere sau aşa ceva. Hai, ciau!

La 6 luni, 17 zile şi 20 de ore după începerea anului s-a produs minunea. România a obţinut, în sfârşit, primul său trofeu sportiv major în 2009. Străzi pustii, blocuri pulsând de emoţie, o arenă vulcanică, românii invadând apoi pieţele pentru fiesta de după? Da’ de unde…”Marele succes al anului pentru România” se sărbătorea într-un compartiment al trenului de întoarcere în ţară.  Victoriile noastre sunt mai triste decât înfrângerile lor.
Marile campioane ale României în 2009 împung absurdul cu spada lor în fiecare zi. Cine şi-a cumpărat vreodată un bilet la o competiţie de scrimă? Cine şi-a făcut… să îndrăznesc?… abonament la competiţiile de scrimă? Petre Roman a clacat când a fost întrebat cât costă o pâine. Poţi să te descurci mai bine decât el dacă te întreb cât costă un bilet la scrimă?

Am fost în sală când Ana Maria Brânză a devenit vicecampioană olimpică. Pe jumătatea ei de podium era un bec roşu. Pe cea a adversarei era un bec verde. După un asalt, ambele combatante săreau de bucurie că au câştigat punctul. Apoi se aprindea unul dintre cele două becuri. Şi atunci ştiam cine a fost câştigătorul cu adevărat. Ne bucuram pentru Ana Maria ca şi câinele lui Pavlov. I se aprindea becul, câinele ştia că primeşte de mâncare. Lui Brânză i se aprindea becul, ştiam că trebuie să ne bucurăm.

România a obţinut marele succes sportiv al anului. Domnule Pavlov, becul, vă rog!

Criza financiară loveşte inevitabil şi fotbalul din România. Îngrijorarea se ridică peste ţară şi pogoară năprasnic peste dilării de maşini jmekeroase. Cantonamentele de tip bambu devin uşor incerte, iar arbitrii ar putea primi „pături” de noapte ceva mai roase de vârstă.
Printre negurile crizei se întrevăd totuşi zorile unor alternative sănătoase. Fără banii unei pieţe imobiliare artificiale n-o să mai apară vreun nene care să înmulţească reportajele cu ciudăţeniile româneşti de la Bruxelles. Un jucător ca Onicaş are o şansă în plus în lipsa unor ţepe de milioane de tip Pleşan. Nu se mai găsesc bani pentru repatrierea unor pufuleţi ca Zicu şi Mitea. Valizele se umplu mai greu şi astfel neprihănitul domn Piţurcă nu mai trebuie să facă excursii cu girofar până la sediul Poliţiei. Nea Mitică o să joace marţu’ pe pasiunea lui dintotdeauna, gogoşile, iar tov. Copos o să scape de putreziciunea capitalului pe care îl înfiera pe când o scotea pentru prima oară pe domnişoara Ana la o savarină. Dayro şi Miranda vor trece pe canalul „Acasă”, iar folcloristele domnului Pinalti pe History, care în Italia reconstituie scena contopirii daco-romane.
A, şi să nu uit de părinţii care câştigă mai puţini bani în criză. Şi care astfel vor renunţa probabil să le mai cumpere copiilor jocuri ca Wii sau PlayStation şi îi vor lăsa pe puşti să bată mingea pe maidane.

Încă mai cred în cuvintele lui Borcea, care spunea acum un an că acest lot este cel mai bun pe care l-a avut Dinamo, de la echipa care devenea campionă în ’90.

Problema lui Dinamo însă este că are deocamdată cel mai bun lot virtual. Este Bonetti omul potrivit să transforme virtualul în real? Tactic, el a demonstrat în antrenamente, chiar şi în meciurile cu Nantes şi Marseille că poate aduce plusul de organizare defensivă a jocului la o echipă care şi-a trăit momentul de glorie din 2007 în primul rând din exuberanţa atacului. Însă marea provocare pentru Bonetti este una psihologică.Dinamo poate fi cea mai bună echipă din România dacă italianul va putea să-i reinventeze pe Bratu, Zicu, Adrian Cristea, Tamaş sau Pulhac.

Dinamo a fost depăşită clar de Marseille. Nimic special, raportul de forţe a fost acelaşi când Steaua sau CFR le-au înfruntat pe Lyon sau Bordeaux. Şi firesc pentru că Marseille îi ia în această vară pe Gonzales şi Mbia cu 30 de milioane de euro. E ca şi cum ai pune faţă în faţă un Terminator şi un Supravieţuitor, ultimul în varianta Nicolaescu. Dinamo rămâne însă după acest meci cu un trio de candidaţi pentru a răzbate în primul 11 standard, Boştină, Grigore şi  Homei, şi cu sublinierea unui detaliu: Torje are numai 19 ani. Rodriguez sau Bonnart de la Marseille ne-ar recomanda puţintică răbdare cu piticul turbo.

Cătălin Tolontan o vânează pe Ridzi. Filmul este palpitant, cu firme din apartamente tenebroase, scene fantomă, comisii de anchetă. Pe parcursul serialului „Ridzi, spaima Constitutzii”,  Tolontan a arătat că îi plac la nebunie „docomentele”, monitorizările teve şi luările de poziţie ale CNA. Păi, atunci să-l anunţăm pe dl Tolontan că, după ce termină cu Ridzi, colegul Radu Naum poate să-i satisfacă şi el toate aceste trei plăceri. „Docomentul”: decizia CNA prin care televiziunile sunt anunţate că nu au voie să prezinte candidaţi la europarlamentare decât în programe electorale. Monitorizările tv: ele arată că jurnalele de sport ale Antenei 1 şi GSP TV l-au difuzat pe Becali fără nicio problemă în perioada electorală. Monitorizarea de lux este cea cu interviul live de vreo oră cu Becali după Steaua - Dinamo în emisiunea lui Radu Naum de la Antena 1 şi GSP TV. Audienţă beton, încasări de vreo 10.000 de ieuro din duplicitate. CNA? Mult mai vigilent cu ştirile în care se strecoară nişte secunde cu EBA şi Ridzi, „tehnic” legal, faţă de un live clar ILEGAL de o oră cu Becali dându-se în stambă cu şefi de la Dinamo spre jubilaţia vulgului votant şi a gazdei teve lipsite de orice scrupul.
Că-i ban public sau privat, că e ministru sau şef de gazetă teve, legea e aceeaşi. În România însă, unii au imunitate de ştab politic, alţii de ştab jurnalistic.

Meciul l-a purtat într-o altă dimensiune. Când s-a terminat ultimul punct, privea în jur fără să înţeleagă. După toată acea încleştare, după servicii trăsnet şi plonjoane disperate, după lovituri de geniu şi greşeli agonizante, au început să curgă aplauzele. Aude şi câte un răzleţ „Well done, Andy!” dar ştie că pe teren mai este cineva cu acel nume şi că în acea zi şi în acel loc el nu mai era Andy, ci doar Roddick.

Şi, totuşi, aplauzele sunt pentru el. Altfel un tip arogant, Andy americanul îşi pune acum mâna la gură ca o ţărancă de pe lângă Ploieşti care a văzut prima oară un negru când a dat peste un pilot american catapultat din bombardierul său lovit. Îşi dă seama că nu a învins doar un alt jucător, ci o întreagă arenă, ba chiar o întreagă ţară. Şi că tocmai a semnat ordinul de restricţie vechi de peste 70 de ani prin care naţiunea care a dat lumii acest sport este ţinută departe de gloria turneului jucat în propriul său sanctuar. Iar condamnaţii îl aplaudă pentru asta.

În jur totul este alb şi verde, aşa cum era în după-amiezele de secol 19. Plasticul publictar este ţinut departe de arenă. Ca şi barbaria, primitivismul, mitocănia, supraanimalismul. În faţa lor stă un american care le-a ucis din nou speranţa. Însă ei aleg să aplaude minute în şir un atlet admirabil. Departe, din caverne, se aud fremătând umbrele intoleranţei. Steaua, Ujpest…