A trecut un an de la noaptea deziluziilor în Cupa UEFA. Toate cele patru echipe româneşti sucombau înainte ca întrecerea să înceapă cu adevărat. Dinamo conducea, ca de obicei am putea spune, la capitolul dezamăgiri, având cu Nijmegen cel mai bun culoar, faţă de Rapid cu Wolfsburg, Timişoara cu Partizan şi Vaslui cu Slavia Praga.

Un an mai târziu invadăm Europa League cu un careu de aşi. Şi ca răsturnarea de situaţie să fie completă, Dinamo e acum primadona. Spre dezamăgirea atleţilor insolenţei care hălăduiesc pe pistă după o masă verde la care scorul punitiv să fie 6-0. După o viaţă de câine, Costel Orac nu a văzut ceva mai stupid decât nişte înceţoşaţi la minte care s-au dus până în Cehia să înjure jucători dinamovişti. În lipsă de altă pistă.

Ca absurdul de la Dinamo să aibă şi o notă veselă, thrillerul de la Liberec l-a avut în rol principal pe cel care cu ceva săptămâni în urmă era al cincilea portar din lot. Iar într-un foarte apreciat rol secundar pe Kone, cel care la antepenultimul penalty a fost luat pe sus şi împins să ia mingea şi să se ducă să bată.

Pentru Dinamo, viitorul sună promiţător în liniştea ce o va învălui la meciurile din grupă. Fără atât de româneştii suporteri de scor, care iubesc sau urăsc doar în funcţie de ce scrie pe o tabelă, jucătorii lui Bonetti îşi vor căuta inspiraţia în aventurile de pe uliţa cehă. Şi poate în câteva imagini cu un anume 6-1 cu Panathinaikos de acum 20 de ani.

Facultăţile au şi ele maneliştii lor. Magazinerii de informaţii, de proceduri, de idei. Oameni străini de contexte, de structuri de gândire, de viziuni de ansamblu. Targetaţii pe diplome. Aceştia sunt ignoranţii cu patalamale universitare identificaţi de recentul studiu publicat în ProSport printre sociopaţii de pe stadioane.

Aşa-zisa masă a presei de pe Dinamo este survolată de un tip cu ochelari de vedere scumpi. Te preia din vole pe un ton răstit, care alunecă precum un contraatac al lui Ţălnar spre o revărsare isterică de reproşuri fără niciun sens. Nu te cunoşti cu omul, dar asta nu-l împiedică să te mitralieze cu vorbe grele precum Bratu la peluza stelistă. Nu prinzi nicio fărâmă de secundă pentru a îngăima ceva, torentul este compact. Apogeul este atins când dă semne că ar vrea să-ţi tragă o scatoalcă în cel mai pur stil Ganea, doar pentru că nu-i place… privirea. Acoliţii îl ţin cu greu şi-ţi fac semn să te îndepărtezi, că nu are rost să încerci să înţelegi ceva.

Aşa arată o întâlnire în „parcul” Dinamo cu un tip care-şi câştigă existenţa fiind chirurg la spitalul de urgenţă. Adică meseria în care ai nevoie de calmul cel mai profund. În care mintea şi mâna sunt relaxate cu Mozart, şi nu cu spume la gură pe stadion. Ce se întâmplă dacă un tip în tricou al Stelei ajunge pe masa lui la urgenţă? Sau dacă Grigore şi Tamaş primesc „roşii” pe garda lui? Operează omu’ sau ciomu?

Mintea lui Bergodi triumfa în Ghencea, iar inima sa bătea tot de 3-0 pe Olimpico, în Lazio - Elfsborg (hai, fără glume canine). Eleganţa golurilor Stelei contrastează cu stridenţa grotescă a lojei urlătoare.

Echipa este cel mai bun lucru care se întâmplă acum la Steaua, un club cu peluze în linia zilei, de un tembelism feroce, şi cu un patron al cărui discurs derapează ca maşinile americane de poliţie. Maratonul lui Bănel are acum şi o ţintă, iar perechea Surdu - Stancu ar putea deveni primul atac complet stelist al naţionalei după 20 de ani, de la tandemul Lăcătuş - Balint care spărgea apărarea daneză şi readucea România la Mondiale.

Gustul vitezei regăsit de Steaua ar merita un gazon decent pentru că actuala mirişte se potrivea mai bine tractoarelor Ovidiu Petre, Lovin sau Arturo.

N-a mai marcat Kapetanos, dar grecul putea deschide scorul cu irishii dacă în  minutul 2 punea capul sau măcar fundul la centrarea trimisă pentru el la firul ierbii opărite. Andrei Ionescu pasează, câştigă capital la lojă, dar este la fel de micul Balaci cum este Adrian Păunescu “micul” Eminescu.

Pentru ca Steaua să vadă cum dă colţul ierbii în primăvara europeană, Bergodi ar trebui să-i convingă pe jucători că şi repriza întâi contează. Şi să sperăm că Tănase va reveni cât mai repede, pentru că acesta chiar şi incomplet pregătit fizic are o viziune mai clară decât nişte Ochiroşii.

Integritatea şi proiectele pentru juniori trebuie să fie ideile fundamentale care să guverneze alegerile la FRF. Deocamdată acestea se decid ca în visele lui papa Iliescu, cu minerii pornind din abataje spre Bucureşti pentru chiolhanul din noaptea de dinaintea scrutinului.

Noua coaliţie Gică-Gică, formată momentan din 83 de cluburi şi care doreşte echipa Hagi-Popescu în fruntea FRF, pare să opteze însă pentru un nou „meniu” la chiolhanul electoral faţă de tradiţionalul grătar din curtea federală: patru centre de juniori în cele patru provincii istorice ale ţării cu investiţii de 10 milioane de euro pentru fiecare şi transparenţă totală dincolo de geamurile fumurii ale Casei Fotbalului. Proiectul unu ar urma să fie garantat de experienţa lui Gică Popescu în cazul şcolii sale şi de experienţa managerială acumulată în afacerile personale.

Proiectul doi se potriveşte unui Rege adevărat, ale cărui echipe pe care le-a antrenat nu au fost implicate în scandaluri deşi, în general, Timişoara sau Steaua nu sunt străine de derapaje de integritate.

Naşu’ şi aripa sa reformato-anchetată Lupescu-Prunea au şi ei argumentele lor: buget federal solid, poziţie în establishmentul UEFA, finala Europa League la Bucureşti, revitalizarea Cupei, reformarea ligii secunde.

După 20 de ani de aşteptare, Hagi şi Popescu erau în prim-planul unei noi calificări la Mondiale. După 20 de ani de domnie a Naşului, cei doi Gică apar din nou la orizont…

Bucur intră în holul hotelului. Trecuseră spre două ore de la încheierea meciului cu Ungaria. Răzvan stă într-un fotoliu din hol şi la un moment dat îi cade privirea pe micuţul atacant care s-a luat la trântă cu zecile de milioane ale seniorului Lucescu şi care acum se prelinge timid, ca o umbră, pe lângă zidurile hotelului. Chiar şi revolta timişoreanului este una politicoasă, discretă. Selecţionerul nu pierde însă nicio secundă, ţâşneşte din fotoliu şi merge în grabă la Bucur pentru consolări, explicaţii, încurajări. Atacantul român cu cele mai spectaculoase realizări în ultima vreme nu a prins niciun minut într-un amical cu şase schimbări. Şi asta deşi România a fost în a doua repriză la Budapesta precum Timişoara la Doneţk. Atunci când Gigel a primit o minge din reduta asediată, a alergat singur spre terenul inamic şi a marcat ca într-unul din cele mai neverosimile filme de război.
La Paris probabil că ne vom aventura din nou cu câte un jucător de tip comando prin spatele liniilor adverse. Aşa cum a făcut Cămătaru pe Rasunda sau pe Wembley pe vremea seniorului Lucescu. Lucescu reîncărcat va merge pe Stade de France cu un singur kamikaze în faţă, atacantul secund urmând să fie Mutu. Bucur sau Marica să alerge cu grenada ofensivă? Aceasta-i întrebarea căreia „dubla” Timişoara - Stuttgart ar trebui să-i dea răspunsul.

Selecţionerul 666 învăluise naţionala într-o muzică de thriller. Atmosfera era mereu încordată, privirile erau de oţel, dinţii scrâşneau. E adevărat că şi rezultatele uneori veneau. Dar iată că se poate şi pe muzică de cafe concert, naţionala stă sub semnul lui Răzvan cu „r” de la relationship. Răzvan Lucescu dezgheaţă relaţia cu media şi invită astfel suporterii în buncărul construit de selecţionerii instruiţi în unitatea militară din Ghencea, Anghel Iordănescu şi Victor Piţurcă.

Iar mijloacele media au înţeles că, dacă eşti invitat într-o casă, nu trebuie să te apuci să răscoleşti în intimitate şi au renunţat la filmările penibile cu jucătorii care se duc prin mall ca să mai cumpere câte ceva pentru cei dragi. Echipa României a redescoperit cultura dialogului după ce în meciul din Lituania a redescoperit şi cultura grupului. Fără îndoială că şi interesele sponsorilor naţionalei sunt mai bine servite de o astfel de atitudine, aşa că logoul producătorului de automobile de pe tricourile naţionalei pare a zâmbi acum, în timp ce berea care a anunţat o schimbare de atitudine se ţine de cuvânt.

Sigur că e uşor să vorbim acum de serenitate, când presiunea poate reapărea doar în cazul unor miracole care să pună piedică Franţei. Dar este cert că naţionala a întins o mână către suporteri. Răspundeţi gestului! O strângere de mână va face transferul de energie de care au nevoie băieţii lui Răzvan.

Comisia Centrală de Arbitri continuă să fie un pseudo-organism. Puterea sa de decizie este una iluzorie. Traducerea iniţialelor CCA este, de fapt, Casa Conspirativă a Arbitrilor. Ceva în genul casei pe care o punea la dispoziţia securiştilor onorabilul Mac Popescu, fost şef în Regie pe vremea comuniştilor. Aşa scrie în arhivele securităţii, dar pudibonzii de serviciu declamă că nea Mac „nu putea face aşa ceva”… Ei bine,  Huzu, Lupescu, Naşu’ pun Casa Conspirativă a Arbitrilor la dispoziţia „securiştilor” pe rit nou Borcea, Gigi, Mureşan, Mititelu, Vamă, Iancu (mă rog, la unii e valabil şi pe vechi), iar aceştia „se întâlnesc” şi încep să se târguiască precum precupeţele: că Brad Pitt e dirijat de Angelina Jolie Ville din Pipera, că Nagy ştie poezii de Petöfi Sandor, că Deaconu fumează fără filtru, că Balaj se scrie cu „sz”, că la Robert Dumitru nu se ştie care e numele şi care e prenumele, că Avram e micul gigant… Şi uite aşa precupeţele se circăresc până cad de acord cum tocmai s-a întâmplat cu Steaua, CFR şi arbitrul brichetă.

Dacă domnu’ Huzu se supără când vorbim de Casa Conspirativă a Arbitrilor, putem să schimbăm decorul şi să-l plasăm într-o cârciumă. Ospătarul Huzu vine la masa bogaţilor, prezintă meniul, apoi pleacă la bucătarie cu comanda mesenilor: Deaconu.

Nimeni n-ar trebui să aibă curaj să sune pe telefonul lui Huzu. FRF ar trebui să-i paroleze numărul, aşa cum alte instituţii fac cu telefoanele erotice. Însă CCA este, de fapt, Casa de Cuplări a Arbitrilor. Mai bine aşa, pentru că, de la Gică Popescu citire, asta cu securiştii e o bazaconie.

Bergodi a trăit vremuri fantastice precum blajinul Ienei. Bergodi a jucat la Lazio într-o echipă de o frumuseţe supranaturală cu Signori, Casiraghi, Rambaudi. În Zemanlandia, squadra pe care taciturnul Zeman o crease pentru a ataca pe Cavaleria Rusticană, turnul Bergodi veghea maiestuos în flancul stâng al apărării. Era spre mijlocul anilor ’90 şi în Ghencea viteziştii lui Ienei trecuseră din iarbă în memoria afectivă. Doar Lăcătuş ar mai fi putut să întruchipeze acel spirit, dar şi la el beţia vitezei fusese înlocuită cu geometria paselor pentru o altă tânără nălucă, Adrian Ilie.

Bergodi poate readuce bucuria şarmantă a epocii Ienei. Cei doi se identificau cu echipe ce jucau cu o nonşalanţă indiferentă la manevrele adversarului ca un erou al filmelor de epocă indiferent la numărul adversarilor. Tocmai de aceea, acest spirit a dat semne de renaştere şi în scurta domnie a lui Protasov, un alt slujitor al estetismului pur în fotbal pe când juca în marele Dinamo Kiev al lui Lobanovski.

Ghencea s-a umplut din nou de viaţă, publicul întrezărind în eleganţa lui Bergodi clasa maestrului Ienei, în exuberanţa cuplului Stancu – Surdu nebunia puştilor Lăcă şi Balint, în silueta lui Onicaş un nou Tudorel Stoica. Poate e doar dorul după echipa de acum mai bine de 20 de ani, dar Bergodi ştie cum se face o hipnoză.