Un compozitor contemporan a luat „Zadok the Priest” a lui Handel şi, după o serie de prelucrări, a livrat către UEFA aclamatul imn al Ligii Campionilor. Unul dintre marii trombonişti contemporani, Sorin Oprescu, a luat acelaşi imn şi, ajutat de trompetele sale de la Primărie, l-a transformat într-o manea.
Pe Old Trafford se aude fluierul de final al arbitrului. 80.000 de oameni părăsesc stadionul. Foarte puţini dintre ei au venit cu maşinile personale. La câţiva zeci de metri de stadion, un convoi format din faimoasele autobuze supraetajate aşteaptă puhoiul. Manageri de trafic au grijă ca oamenii să ocupe cât mai multe autobuze. Nimeni nu stă în picioare! Imediat cum se ocupă scaunele, managerii de trafic dau drumul autobuzelor şi altele le iau imediat locul. Dar asta nu e tot. La o intersecţie, un autobuz se opreşte în dreptul unui pub în care se transmiteau live penalty-urile lui Arsenal cu Roma. Călătorii îi cer şoferului să tragă autobuzul mai aproape pentru a vedea imaginile mai bine. Şoferul le îndeplineşte dorinţa.
Fluier de final şi în Ghencea… Noapte neagră de Răsărit de Europă. Infinit mai puţini spectatori. Ieşi de la stadion. Prin prelungirea Bucureştiului nu mai bântuie nici stafiile tramvaielor. Oamenii o iau şovăielnic prin beznă. Nici măcar un taxi rătăcit. Liga Campionilor are un cap de pod în sălbăticie. Manageri de trafic? Coloană de autobuze? Şoferi de gaşcă? N-are timp primarul acestor cetăţeni de asemenea fleacuri. El hălăduieşte pe autostrăzile suspendate ale penibilului.

Finalul meciului de la Graz. De la Dolha pân’ la Borcea şi de la Claugol pân’ la torţionarii din tribune (purtători de torţe care incendiază interesele echipei), toată lumea era fericită de cum ieşise debutul în Europa League. Singurul care era întunecat, arţăgos, şuierându-şi frustrarea printre dinţi era tocmai eroul meciului şi al ultimelor săptămâni, Tamaş.

Pe cât de directe şi de clare sunt şuturile şi pasele dinamovistului, pe atât de întortocheate sunt meandrele concretului său.

Există o glumă care se iţeşte dintre aburii acestei antireligii a secolului XXI: „Aştept să mă las de fotbal ca să mă apuc serios de băutură”. Deocamdată, Tamaş s-a reapucat serios de fotbal. Să nu ne aşteptăm însă ca revirimentul său să fie asociat cu reciproca teoremei bahice prezentate mai înainte. Aşa cum îmi spunea un taximetrist în Manchester, George Best avea derby-urile sale cu femeile care îi făceau un marcaj necruţător, totul într-o cascadă de whisky, dar pe teren omul dădea totul. Despre zidul Stelei, Iovan-Bumbescu, se spunea că nu poate risca decât cel mult să facă Riesling la genunchi. Romario pleca de la clubul de noapte direct la clubul de fotbal, dar ameţeala îi apuca tot pe adversarii de la antrenament.

Fiul şefului Poliţiei din Poiana Braşov nu se va transforma în starostele bisericii din Poiana cu tentaţii. Tamaş trebuie luat aşa cum e. Inclusiv la naţională. Unde cred că i-ar sta tare bine alături de Chivu. Ceva lichid, joc fluid, spate solid.

Cele mai vechi amintiri pe care le am cu Gloria Bistriţa sunt de la Magazin Sportiv, programul radiofonic cu care îmi petreceam serile de luni pe vremea întâiului megaloman cu lojă. Că veni vorba, poate şi Radu Naum ar trebui să-şi aducă aminte de acel program în care Ovidiu Ioaniţoaia îi povestea cu vocea lui fantastică de reclamă la ţigări despre Miguel Indurain. Iar acum, respectivul cerşetor cu şou la teve, când îl aude la el în emisiune pe marele maestru al lojei imposturii cum îl înjură pe Ioaniţoaia absolut grotesc, ar trebui să-l trimită învârtindu-se pe netrebnic, şi nu să-i cerşească încă un polonic de lături cu care să-şi ţină vulgul priponit în faţa ecranului. Cine a ajuns să fie onorat atunci când se omagiază memoria lui Ioan Chirilă!
Dar să ne întoarcem la serafica Gloria Bistriţa. La Magazin Sportiv, în anii ’80, o regăseam invariabil în Divizia B, în preajma locurilor de promovare. Era echipa care vămuia tranzitul spre prima ligă. Apoi, ani de zile, Pădureanu, acest Iliescu al fotbalului, sărac, dar malefic, a fost campionul puroiului de pe cangrena Diviziei A.
Nici seara plină de puncte din Europa League, nici Chivu la Inter, nici Lucescu la Şahtar nu mă încântă precum scufundarea inevitabilă a acestei Victoria Bucureşti de după Revoluţie. Anii petrecuţi de pastorul Sabău la Bistriţa nu au dus la exorcizarea totală. Ca în horrorurile de serie B (serie B scrie pe tine, nea Jeane), mai ies din pământ câte o mână a lui Pădureanu, a lui Halagian, a lui Corpodean… Odihnă plăcută cu ţăruşul retrogradării în piept!

Despre Dinamo s-a spus că a nimerit cea mai grea grupă dintre cele în care au căzut echipele româneşti în Europa League. Însă prin perdeaua de ploaie de la Graz a început să se întrezărească primăvara europeană. Sturm arată ca o echipă de la care Dinamo poate să smulgă 6 puncte. Iar victoria categorică a lui Galatasaray la Atena confirmă impresia lăsată de Panathinaikos în preliminariile Ligii, când nu a mişcat în faţa lui Atletico. Panathinaikos pare a fi acum din categoria noastră, iar Dinamo se poate bate cu ea pentru locul 2. Galatasaray e favorită pentru câştigarea grupei, Rijkaard reuşind să întărească echipa ce acum un an era eliminată de Steaua din preliminariile Ligii.

Încet-încet, cade poleiala de pe „cea mai bună echipă a lui Dinamo de după ’90”, cum îşi marketa Borcea marfa în urmă cu un an. Mitea, Lobonţ, Dănciulescu au plecat, Bratu nu e pe teren, Zicu şi Niculescu nu prea sunt nici ei, chiar dacă intră. Joga Bonetti nu mai contează pe fineţea capricioasă a unui Prinţ trimis în exil la arabi şi trăieşte din rezervorul uriaş al lui N’Doye, din siguranţa lui Dolha, din orgoliul lui Tamaş şi din ambiţii mocnite precum acest Alexe. Care nu e nici Răducioiu, nici Dănciulescu, nici Niculae, ci câte un pic din fiecare. Pariul „Procurorului”, care mai mereu l-a presărat pe Alexe prin discursul său din ultimii ani, a fost câştigat.

S-ar putea ca Borcea să trăiască paradoxul ca Bonetti să-i facă o echipă care să nu-i dea primadone pentru celebra sa expoziţie cu vânzare şi totuşi să-l mulţumească.

Două ţări care împreună strâng populaţia lui Greater New York, Belgia şi Danemarca, au dat afişul finalei feminine de la US Open. Cea mai mare arenă de tenis din lume a fost plină pentru ce avea să fie o Zi a Mamei de neuitat. Nicio mamă nu a mai reuşit să câştige un turneu de Grand Slam de aproape 30 de ani, de la Evonne Goolagong, la Wimbledon, în 1980.

Kim Clijsters încerca acest lucru într-un context extraordinar: revenire pe teren după aproape 2 ani şi jumătate de absenţă, timp în care s-a căsătorit şi a născut o fetiţă. Înainte de sosirea în New York, Clijsters avea doar câteva meciuri oficiale jucate. Însă în finala cu Wozniacki, fostul lider mondial avea să arate acelaşi joc cu care a impresionat pe toată durata lui US Open: forţă combinată cu fineţe şi precizie, un plan de joc coerent, luciditate în momentele grele, condiţie fizică similară cu a unei tinere în formă maximă precum adversara din finală. Clijsters a fost pur şi simplu strălucitoare într-un turneu în care le-a bătut pe cele două finaliste de la Wimbledon, surorile Williams. De fapt belgianca este singura jucătoare care a bătut Surorile într-un turneu pentru a doua oară, după ce mai reuşise această dublă şi înainte de retragere.

US Open 2009 se încheie pe tabloul feminin cu o declaraţie şi o fotografie fără precedent. Câştigătoarea Kim Clijsters le-a mulţumit organizatorilor pentru că au INVITAT-O la acest turneu. Locul său în clasamentul mondial nu i-ar fi permis să joace la US Open. Niciodată în istoria tenisului, o jucătoare care a primit un wild card nu mai câştigase un turneu de Grand Slam. În uralele newyorkezilor care o adoră pe Kimy, belgianca a pozat în faţa fotoreporterilor având în braţe trofeele vieţii sale: cel al US Open şi fetiţa sa care a năvălit pe teren cu suzeta în gură după ce a fost adusă din tribună de tatăl său.

În noapte, la Flushing Meadows, arena este acoperită de faimosul refren „What a lady, what a night”. Într-adevăr, ce noapte, ce doamnă…

Cerul a ţinut ca de 11 septembrie US Open să se oprească pentru rememorarea clipelor de groază de acum opt ani. Este prima zi a turneului de la New York care nu poate începe din cauza ploii. Peste oraş cad lacrimile celor peste 2.750 de victime ale atentatului de la World Trade Center. Azi terenul central nu mai este arena Arthur Ashe, ci Ground Zero, locul atentatului care a schimbat istoria. În noaptea de dinainte începuse ultimul sfert, cel al lui Nadal. Spaniolul încearcă intrarea în grupul celor şase care au câştigat toate turneele de Grand Slam. Îi mai lipseşte doar US Open. Meciul său cu Gonzalez a fost întrerupt însă la miezul noptii. Când tenisul a fost oprit de ploaie. Începea ziua de 11 septembie. Ziua lacrimilor din cer.

Ultimul nume românesc a căzut de pe un tablou de simplu, cel al junioarelor. Elena Bogdan a părăsit terenul 13 cu capul în pământ. Are 17 ani. Melanie Oudin are aceeaşi vârstă şi a fost Cenuşăreasa care a transformat US Open în petrecerea sa cu calificarea în sferturile senioarelor. Acum o plimbare a sa prin Times Square provoacă o isterie a autografelor cu magnitudinea Michael Jordan.

Ne salvează trecutul. Ilie Năstase îmi zâmbeşte de pe steagul său de pe aleea celebrităţilor. La câţiva metri mai încolo, joacă împreună cu Lendl sau Vilas. Lângă Năstase este Billie Jean King. Cei doi erau marii campioni la US Open în ’72. Billie Jean King dă acum numele complexului de la Flushing Meadows. La el acasă, Nasty a avut parte de onorurile celui mai mare complex românesc. Complexul ingratitudinii.

În faţă la Gare du Nord, un rromân originar din Slatina de baştină a lui Eugen Ionescu/o a scos la vânzare ghetele de pantera roz ale lui Ribery după un contraatac tăios la magazia cantonamentului de la Clairefontaine. Şi aşa unul dintre puţinii francezi din naţionala Franţei, semialgerianul Ribery, a fost scos din joc. Rămâne să ne descurcăm cu celelalte staruri francongoleze, francotdivoare şi francorsicane care luna trecută au spulberat cu 1-0 selecţionata motostivuitoriştilor şi a braconierilor de balene din Faroe. Şi pentru că Africa şi Guadelupa nu le mai ajungeau, un ţigan, Gignac, care a rupt plasa pescarilor din Faroe, va fi în avangardă în faţa cetei lui Răzvan. Întotdeauna am crezut că cei mai buni agenţi dubli aveau origini rrome.

Pentru că steaua lui Bănel apune şi Gignac e noul cocoş rromano-galic, franţuzii trebuie să schimbe acum faimosul afiş cu Les Bleus care îl înfruntă pe lăutar cu Henry şi Benzema faţă-n faţă cu nişte călugări de la muntele Athos. Selecţionerul călugărilor va face în pauză o demonstraţie de exorcizare, punându-l pe Stelea să-l biciuiască pe fotbalistul care a îndrăznit să facă sex în lunea de dinaintea sâmbetei meciului. Cică n-am fi pregătiţi pentru două partide pe săptămână. Păcătosului i se va da exemplul îngerilor lui Tata Puiu, Mutu şi Lobonţ, care se rezumau doar s-o ia la bara de striptis. Debordând de energia păstrată scrupulos, tricolorii promit să-i bată pe tricolori.

Faimosul „fund în poartă” cu care am oripilat la Euro a primit de la noul selecţioner un nume care să se asorteze la costumul atent ales: organizarea jocului. Astfel, am descoperit că deşi Dănciulescu a fost o nălucă împotriva Lituaniei, el a făcut un meci „tactic” extraordinar. Spre deosebire de restul lumii, care apreciază un jucător de atac pentru inventivitate, impredictibilitate, sânge rece şi execuţie, noi îl apreciem pentru cum se APĂRĂ. În virtutea ADN-ului, noi mergem să contracarăm şi niciodată să atacăm. Evident că în virtutea acestui reflex istoric, cel mai bun fotbalist al nostru, Adrian Cristea, nu are ce căuta pe iarba lui Stade de France. Pentru că nu e premiant la rupt picioarele adversarilor.
Cristea a fost adus în lot aşa cum erau acceptaţi unii în curtea şcolii, doar ca să iasă numărul. Şi Ribery a fost ignorat la fel, debutând la naţională de-abia la Mondial, pentru ca apoi să devină un erou al turneului. Lui Cristea i s-a pregătit însă doar un rol de simulator de situaţie: cei nouă apărători români ce vor intra pe Stade de France vor putea să se pregătească în cantonament cu unul care poate să rupă coloana adversarilor, precum Ribery sau Gourcuff. Poate să depună mărturie Golanski, care încă mai caută Nordul după întâlnirea cu Cristea.
Mergem acasă la unii pe care curajul i-a purtat cu secole în urmă până în Polinezia sau Quebec. Noi ne-am aventurat doar până-n codru. Codru de la Codrea.