Dacă nenea Iancu ar fi fost contemporan cu nenea Naşu’, s-ar fi făcut membru afiliat numai să se desfete la remake-ul „O  scrisoare pierdută la Casa Fotbalului” cu Mitică Dandanache, Sandu Trahanache şi candidatul turmentat Iacov. În momentul de apogeu, distinsa asistenţă a fost întrebată dacă are ceva de spus împotriva prelungirii mariajului dintre Naşu’ şi Federaţie sau dacă nu, să tacă pe vecie. Evident că revoluţionarii de carton Iancu Marian sau Mititelu Adrian, vocali fără a spune nimic, sau greii cu moravuri uşoare de la Steaua, Dinamo şi Rapid au ales varianta doi. Şi încă un mandat de tăcere complice s-a aşternut peste mascarada numită fotbalul românesc.

Măcar pentru o tăcere ambiguă putea opta şi unicul antrenor român cu anvergură europeană. Dar Mircea Lucescu a ales să bată şi el un cui în coşciugul moralităţii fotbalului nostru, spunând că este firesc ca Mircea Sandu să-i facă pe Ceauşescu şi Teoctist la anduranţă prezidenţială. Printre cuvintele-proptea rostite, normal, pentru binele selecţionerului lu’ tata, întrezăream faza de acum aproape cinci ani când apărarea lui Şahtar se „desfăcea” ca o floare de mină în faţa lui Măldărăşanu în faza în care Rapidul Juniorului marca pentru a merge la braţ în primăvara europeană cu Şahtarul Seniorului. Cum, „suspectatorul” lui Mutu de la meciul cu Serbia poate fi chiar el suspect de serviciu?

Unde este revoluţionarul care striga ironic în stepa ucraineană „bravo, federaţia!” când se lupta cu coaliţia Surkis de la federaţie şi Surkis de la Kiev? Unde este aristocratul ce râdea amar de Naşu’ care timp de aproape 20 de ani s-a chinuit să ţină naţionala departe de Lucescu? Din când în când, un monument al fotbalului se transformă în roza vânturilor.

Să cheltuieşti o tranşă FMI pentru a rămâne tot pe locul doi în Primera, care pentru fani înseamnă, de fapt, ultimul loc, trebuie să fie foarte trist.

După ce a ţinut să satisfacă nevoia de burlesc a mulţimii prin transferul faraonic al lui Ronaldo Barbie, jucătorul cel mai bun din lume poate doar la striaţiile abdomenului, Perez trebuie să se concentreze acum şi pe lista cu fotbalişti reali pe care şi-a alcătuit-o pe lângă cea cu jucători onirici.

Gerrard, Fabregas, Ribery, Rooney ar putea să fie adevăratele replici în lupta Realului cu ceea ce Hagi a numit echipa cu cel mai frumos joc din toate timpurile, Barcelona lui Guardiola. Şi cred că Hagi poate fi considerat o balanţă corectă după cei doi ani în care a jucat la Real şi alţi doi la Barcelona.

Ironia face ca lupta dintre cele mai sclipicioase firme din fotbalul mondial, Real şi Barcelona, să se dea, de fapt, în primul rând între infanteriştii care sunt uitaţi la prezentările grandomane de la începutul sezonului, dar care apoi sunt chemaţi să câştige trofeele: Iniesta, Xavi, Pedro sau Toure Yaya pe de o parte, Higuain, Lass, Marcelo sau Van der Vaart în cealaltă tabără.

În 30 de ani, fotbalul a parcurs drumul de la 1 milion la 100 de milioane pentru un exemplar de fotbalist. De fapt, cei de la Nottingham Forest au plătit în ’79 pe Trevor Francis doar 999.999 de lire pentru ca atacantului să nu i se urce la cap că valorează 1 milion. Să fi gândit Perez la fel când s-a oprit sub 100 de milioane la Cristiano R? Răspunsul, atunci când antreprenorul din Madrid va transfera următoarea imagine a chiloţilor bătrânului Armani.

Din doi în doi ani, filiala din România a Eurosportului prezintă Cupa Africii într-un mod mai original, împănând comentariul cu glumiţe cu aer de Pretoria 1984. Printre ironiile la adresa băştinaşilor, „complimente“ care în Franţa ar fi pus în pericol însăşi existenţa postului mamă, întrezărim patru stadioane angoleze cum în România mult mai superioară nu vom prinde până la sfârşitul zilelor noastre. Arenele apărute în Angola ca ciupercile după sezonul ploios subecuatorial au fost construite într-o ţară care tocmai a ieşit dintr‑un sfert de veac de război civil. La noi, după aşa ceva nu ar mai fi crescut nici cartoful, cum spune părintele Cupei Africii la Eurosport, Radu Banciu.

După ce s-a scremut să nască o limbă de autostradă, România s-a mobilizat să facă şi un stadion. Într-o ţară care înaintează triumfător spre un milion de şomeri, ctitorul Sorin Oprescu s-a gândit să angajeze cu bani publici manageri germani pentru stabiliment. Aveţi idee cam pe ce bani vin nişte expaţi din New Yorkul european, Frankfurt? Şi de ce n-ar putea nişte plăieşi locali să aibă grijă de pajiştea stadionului, să le dea drumul la porţi lui ACDC şi Adrian The Wonderkid, să găseşti o Mchiftea la bufet şi să nu cadă lumina la meciul cu Feroe şi să cadă la cel cu Serbia, că aşa poate ne-o luăm doar cu 3-0?

Pentru că stadionul de la Bucureşti va semăna cu cel din Frankfurt, Oprescu a plecat cu căţel şi purcel de la primăria lui să se întâlnească în Germania cu primăriţa din Frankfurt. Aşa cade banul public la datorie sub bisturiul nemilos al chirurgului autostrăzilor suspendate. Ce, Giuliani nu se ducea prin Argentina să se vadă cu o primăriţă pentru că Giants aduce cu Bombonera? Să sperăm că, în sfârşit, edilul nostru suprem va lămuri măcar problema pistei. Stadionului.

Un ciulin din Bărăgan s-a întâlnit cu o rudă de-a lui din stepa rusă şi, după ce s-au întins la o conservă de caviar cu vodcă, urziceneanu’ a fost lovit în plin în orgoliul lui de ciulin când a auzit că Bursucul bătuse laba cu Kubanu’ încă din vară, pentru ca în această iarnă să primească un Krasnodar de Crăciun.

Nu ştia Bursucul pe atunci că în Liga Campionilor astrele îi vor trimite Unirii o grupă perfectă, un sac de autogoluri în porţile adverse şi un calendar cu Sevilla la Bucureşti în final de grupă, când andaluzii erau deja calificaţi. Şi că dintr-o astfel de grupă se poate evada către o oportunitate excepţională: o înfruntare cu cel mai mare nume din Europa aflat într-o criză profundă. Adică o şansă unică să dea o uriaşă lovitură în Anglia, Edenul la care visează Bursucul şi după ce s-a autoexilat la Marea Azov.

Nici foşnetul rublelor nu-i alină regretul Bursucului că altcineva ar putea să levyteze pe Anfield în cazul unui rezultat istoric al Unirii. Pentru că după pactul ku banu caspic a venit pentru Bursuc o ofertă să se învecineze cu Olăroiu în Qatar pe bani mult, mult mai mulţi.

Poate că dezvăluirea lui ciulinkov de la Azov este doar o poveste în stil Nabukov. Cert este însă că acum aproape 20 de ani, Bursucul o lua pe un drum mai firesc spre Insula făgăduinţelor, Britania, via Foggia. Poate că după 20 de ani, la Siena, Maccarone ar fi putut fi o călăuză bună pentru Bursuc către Anglia. Mi-e teamă că, în liga a doua din Rusia, Bursucul se va întâlni doar cu Călăuza lui Tarkovski, care îl va conduce în Zona Crepusculară a carierei sale de antrenor.

Mutu şi-a prins cea de-a 31-a gladiolă în buchetul vieţii. Nu mai e însă nici el ce-a fost. Ca notorietate în afara patriei noastre a început să pălească în faţa unei guriste sintetizate pe un calculator din Constanţa şi care s-a cocoţat pe locul unu în bilbordul american (asta nu mai e criză, ci prăpăd în muzică). La mondenităţi, aniversarea lui Mutu a ajuns în umbra uniunii matrimoniale din familia prezidenţială dintre faimoasele sigle EBA şi SYDA. Şi ce român, de la balerină la şef de staţie de butelii, îi mai respinsese 36 de apeluri lui Adi? (mă rog, nea Mircea, către care îşi mai divertează Răzvan apelurile, spune că au fost numai 27).

Spre 100.000 de oameni au votat pe site-ul www.sport.ro cel mai bun fotbalist român al deceniului. Mutu a fost cocoţat pe primul loc de mai mulţi suporteri decât au strâns în tribune în Europa League cele patru mândreţi care ne-au reprezentat acolo. Cel mai bun fotbalist român al ultimilor zece ani n-are însă niciun trofeu în palmares (bine, fedelissimii săi spun că Mutu s-ar putea agăţa de o toartă a titlului lui Dinamo din 2000 cu turul pe care l-a petrecut în acel sezon în haită). Acul busolei îmi baleiază între impresia că Mutu a fost un bombardier pentru naţională cu echipe din lumea a treia şi declaraţia lui Dobrin care spunea, când Mutu strălucea la Chelsea, că românii au trimis la Londra un fotbalist mai mare decât Prinţul anilor 70 şi decât Hagi.

În rest, Mutu a refuzat Kubanu arăbesc, s-a întors cu al o sutănuştiucâtelea gol în Italia, urmează optimile Ligii Campionilor… Atâtea meciuri tari de evitat pentru Răzvan Lucescu.

Mândrele creneluri care apărau careul Stelei s-au transformat în ruinele Cartaginei. Cea mai bună apărare a unei echipe româneşti de club din ultimii 20 de ani, cu Rădoi, Goian, Ghionea, Rada, Ogăraru şi Neşu, a fost vândută piesă cu piesă precum flota lui Băse, vorba folclorului judiciar. Ultima navă-amiral, Ghionea, este trimisă pe Vasluieţ pe o sumă de un marţ între vechii combatanţi tablagii din fotbalul nostru.

Steaua nu se mai comportă ca o forţă dominantă în fotbalul din România, aşa cum i-ar cere pedigriul sortat la muzeul clubului. În timp ce bastardul FC Timişoara angajează aproape 2,5 milioane de euro în transferul şi salariul unui fundaş luat de la un magazin de firmă din Occident, cel mai popular, galonat, periat şi pomădat club din România umblă după un chilipir printre tejghelele second-hand: Jelev valorează cel mult 50.000 de euro după estimarea patronului Stelei, iar Ouon îţi atrage atenţia doar când auzi că i se pronunţă numele precum cel al câştigătorului Balonului de Aur din 2001.

Şi uite aşa, pe nesimţite, Steaua a ajuns să tresară uimită că la sfârşitul unui tur reuşeşte performanţa de a urca la nivelul ciocoilor cei noi, CFR şi Unirea. Iar în Europa a ajuns din locomotivă balast, după un sezon de Liga Campionilor în care a fost pusă în umbră de CFR şi după un altul în care a fost coada cârdului de gâşte din Europa League.
În noaptea când a fost sunat de la palat, Stoichiţă credea că Steaua este un club de nerefuzat. Lumina zilei i-a dezvăluit însă o bătrână contesă care nu prea mai are trecere la jucători sau suporteri cu blazonul său tot mai scorojit odată cu trecerea sezoanelor mediocre.