O ştire apărută în ziarele britanice „Soarele” şi „Oglinda zilnică” a scos din anonimat concertul formaţiei vocal-instrumentale Rammstein, petrecut acum câteva zile la Birmingham.

Singurul român care joacă prin ligile engleze (doar Laos şi Republica Centrafricană stau mai rău), Gaby Tamash, a descins în forţă la concertul unor nemţi cam piromani şi chiar foarte „nimfomani“. Cu o shaorma Dristor luată de la Bristol într-o mână şi cu Drumeţul (aşa-l alintă pe Johnnie Walker) în cealaltă, Bad Boy Gaby a cerut nervos masa lui din Bamboo. Rockerii au dat din cap a „da” şi s-au executat şi sub imboldul celor 50 de mitraliere aduse de agentul jucătorului ca stimulent.

 Cocoţat pe masă, Gaby Fundaşul Minune le-a lipit pe frunţi fritzilor banknote cu chipul Victoriei (nu aia a lu’ Beckham) şi le-a făcut o versiune manea la Deutschland uber Alles, Germania-i numai una. După ce i-a dat un telefon Strâmbului să vină să-i facă un masaj, Baby Face Gaby a dat drumul la dădicaţii: pentru Nicky Mitea să aibă bulan la Ulan Bator United, pentru Prinţul Cristea să devină într-o zi coechipier cu John Terry şi pentru Răzvan să cadă în grupă cu Malta, Andorra, Vatican şi Şahtior. Pe dimineaţă, când se apropia un nou antrenament al lui West Brom, Tamaş şi-a luat adio de la teutoni cu promisiunea unui featuring cu Florin Salami şi Gicuţă from Apărători pentru Eurovision. Pe drumul spre casă, Marele Ga(ts)by este apelat de managerul italian Di Matteo, furios că fundaşul n-a venit la  antrenament.

Inventatorul rockului oriental a pus însă un tackling inspirat din napolitana lui Mister Dinu: „chi vive di şperare, mori dişperato”.  Hai, tamarş de aici…

Să cheltuieşti o tranşă FMI pentru a rămâne tot pe locul doi în Primera, care pentru fani înseamnă, de fapt, ultimul loc, trebuie să fie foarte trist.

După ce a ţinut să satisfacă nevoia de burlesc a mulţimii prin transferul faraonic al lui Ronaldo Barbie, jucătorul cel mai bun din lume poate doar la striaţiile abdomenului, Perez trebuie să se concentreze acum şi pe lista cu fotbalişti reali pe care şi-a alcătuit-o pe lângă cea cu jucători onirici.

Gerrard, Fabregas, Ribery, Rooney ar putea să fie adevăratele replici în lupta Realului cu ceea ce Hagi a numit echipa cu cel mai frumos joc din toate timpurile, Barcelona lui Guardiola. Şi cred că Hagi poate fi considerat o balanţă corectă după cei doi ani în care a jucat la Real şi alţi doi la Barcelona.

Ironia face ca lupta dintre cele mai sclipicioase firme din fotbalul mondial, Real şi Barcelona, să se dea, de fapt, în primul rând între infanteriştii care sunt uitaţi la prezentările grandomane de la începutul sezonului, dar care apoi sunt chemaţi să câştige trofeele: Iniesta, Xavi, Pedro sau Toure Yaya pe de o parte, Higuain, Lass, Marcelo sau Van der Vaart în cealaltă tabără.

În 30 de ani, fotbalul a parcurs drumul de la 1 milion la 100 de milioane pentru un exemplar de fotbalist. De fapt, cei de la Nottingham Forest au plătit în ’79 pe Trevor Francis doar 999.999 de lire pentru ca atacantului să nu i se urce la cap că valorează 1 milion. Să fi gândit Perez la fel când s-a oprit sub 100 de milioane la Cristiano R? Răspunsul, atunci când antreprenorul din Madrid va transfera următoarea imagine a chiloţilor bătrânului Armani.

Un ciulin din Bărăgan s-a întâlnit cu o rudă de-a lui din stepa rusă şi, după ce s-au întins la o conservă de caviar cu vodcă, urziceneanu’ a fost lovit în plin în orgoliul lui de ciulin când a auzit că Bursucul bătuse laba cu Kubanu’ încă din vară, pentru ca în această iarnă să primească un Krasnodar de Crăciun.

Nu ştia Bursucul pe atunci că în Liga Campionilor astrele îi vor trimite Unirii o grupă perfectă, un sac de autogoluri în porţile adverse şi un calendar cu Sevilla la Bucureşti în final de grupă, când andaluzii erau deja calificaţi. Şi că dintr-o astfel de grupă se poate evada către o oportunitate excepţională: o înfruntare cu cel mai mare nume din Europa aflat într-o criză profundă. Adică o şansă unică să dea o uriaşă lovitură în Anglia, Edenul la care visează Bursucul şi după ce s-a autoexilat la Marea Azov.

Nici foşnetul rublelor nu-i alină regretul Bursucului că altcineva ar putea să levyteze pe Anfield în cazul unui rezultat istoric al Unirii. Pentru că după pactul ku banu caspic a venit pentru Bursuc o ofertă să se învecineze cu Olăroiu în Qatar pe bani mult, mult mai mulţi.

Poate că dezvăluirea lui ciulinkov de la Azov este doar o poveste în stil Nabukov. Cert este însă că acum aproape 20 de ani, Bursucul o lua pe un drum mai firesc spre Insula făgăduinţelor, Britania, via Foggia. Poate că după 20 de ani, la Siena, Maccarone ar fi putut fi o călăuză bună pentru Bursuc către Anglia. Mi-e teamă că, în liga a doua din Rusia, Bursucul se va întâlni doar cu Călăuza lui Tarkovski, care îl va conduce în Zona Crepusculară a carierei sale de antrenor.

O poveste despre destin si relaţia sa cu grandoarea. Sau cu anonimatul.

În vara lui 2000, Terim a plecat de la Galatasaray. Tocmai câştigase Cupa UEFA. Serie A l-a chemat în lumea sa exclusivistă.

În acea vară, Galatasaray s-a străduit să-şi aducă din Occident un antrenor cu nume greu. În seara de dinaintea plecării în cantonament, situaţia încă nu se clarificase. Hagi şi Popescu aveau atunci un cuvânt foarte greu la Galatasaray. Hagi a spus în acea seară că mai potrivit ar fi un antrenor din Balcani. Şi a pronunţat numele lui Iordănescu. Popescu l-a susţinut. Cei doi obţinuseră rezultate extraordinare cu Iordănescu la naţională. Turcii au acceptat ideea şi au început să curgă telefoanele. Însă Iordănescu era faimos pentru cât de greu era de contactat la telefon. După ore de încercare, turcii au cedat nervos. Nu mai puteau aştepta. Doreau să rezolve problema în acea noapte. Şi atunci, românii au aruncat al doilea nume: Lucescu. Antrenorul de atunci al Rapidului a răspuns la telefon. Iar negocierile s-au finalizat imediat.

După câteva săptamâni, Lucescu câştiga Supercupa Europei. Şi apoi campionate, glorie, bani şi Cupa UEFA. Iordănescu, cel mai bun antrenor român al secolului 20, a intrat în umbra secolului 21. A rămas cu Supercupa Europei câştigată cu Steaua în ’87. Când doar armata avea telefoane mobile.

Peste o săptămână se împlinesc 20 de ani de la finala Cupei Campionilor jucată de Steaua pe Camp Nou. Nu se aniversează, «Gullit - Van Basten» e ca un efect de sunet din filmele lui Stephen King. Şi totuşi, până la următoarea glaciaţiune, românii nu-şi vor mai vedea o echipă într-o astfel de finală. Pe gazon. Dar, se poate altfel.
S-au dus şi cei 20 de ani după care ar fi trebuit să ieşim mai curaţi şi mai parfumaţi de sub duşul istoric. Şi, la ultimul Steaua - Rapid m-am convins încă o dată că am folosit deceniile cum trebuie. Păi, ce erau scandările alea de acum 20 de ani cu Steaua şi Rapid care se iubesc la infinit? În sfârşit ne-am individualizat, nu mai avem vocaţia comunistă a uniunii. Steaua şi Rapid sunt calificate în finala cupei campionilor abjecţiilor scabroase, a animalelor cu chip de om (un suporter a muşcat de mână un poliţist), a vandalismului. Da, şi cluburile, nu doar hoardele sălbatice din tribune, pentru că nu am văzut niciun club care să condamne gesturile iresponsabile ale « suporterilor ».
Şi, ca orice finală, ea nu poate avea decât un câştigător. Steliştii au triumfat pentru că au dus umorul involuntar dincolo de absurd, strigându-le iarăşi rapidiştilor că sunt ţigani. Fără să privească peste umăr în tribuna proprie, fără să privească în echipa proprie, fără să privească pe banca echipei lor.

De ani de zile am convingerea că Gerrard este cel mai bun jucător din lume. Pentru mine este chiar cel mai mare pe care l-am văzut vreodată, deşi viaţa mea de suporter a însemnat şi magia întâlnirilor cu Maradona, Hagi, Savicevic, Valeron, Ronaldo, Kaka sau Fowler. Când Hagi s-a întâlnit cu Zidane într-o seară de Liga Campionilor la Istanbul, a fost ca atunci când, la un All Star Game din anii ’90, Magic s-a întâlnit cu Jordan şi toţi ceilalţi s-au dus către marginea terenului pentru a face loc unui 1 la 1 de vis. Am crezut că nu voi vedea ceva mai tare. Însă Gerrard este Leonardo, omul fotbalului deplin. Iar marele Zidane, fotbalistul care i-ar fi plăcut şi lui Mozart, spunea înaintea vizitei făcute sâmbătă de Liverpool pe „Old Trafford”: „Gerrard este cel mai bun, şi nu Messi sau Ronaldo”. Cristiano Ronaldo, pentru că Ronaldo, ca şi „Il Fenomeno”, nu poate fi decât unul singur. Iar meciul de pe „Old Trafford” nu făcea decât să-l confirme încă o dată pe Zizou.

Gerrard, „jucătorul cu chip de copil chinuit”, cum i-a spus Emil Grădinescu într-un meci. Numai cine nu s-a băgat la joc poate să creadă în stupizenia cu „fotbalul cu zâmbetul pe buze”.

Fiecare dintre noi are clasamentul său afectiv. Întoarceţi-vă la el. Lăsaţi-i în pace cu oile, blaturile, fumurile, mojiciile, golănismele, bambuismele şi fărădelegile lor.

Un extravagant media de pe la noi, căruia i s-a cam rupt în 13-14, publica nemuritoarea frază: „Un limbric născut în anus crede că viaţa nu poate fi decât de…”. Sigur, imaginea poate fi contestată, dar ideea rămâne. Un alt clasic mediatic de pe la noi, de coloratură sportivă, spune că nu consumă fotbal pentru a nu băga toxine în el. Dar, dacă deschizi televizorul, îl poţi zări pe clasic conversân­du-se­ cu Turcu, cu Becali, cu Mitică… Prizonierul unor repere mioritice în fotbal, are nevoie de un pelerinaj la locurile natale ale fotbalului, pentru a vedea cum toxina poate fi vitamină.
Acasă la fotbal recomand linia de autobuz 216 de la Manchester. Acolo, pe la ora 5 jumate, poţi găsi două cucoane care se întorc de la muncă. Te lipeşti de sacoşele care le înconjoară şi asculţi o discuţie fabuloasă despre fotbal. Nu rata poveştile de suporteri pe care administratorii stadionului City of Manchester le găzduiesc pe zidurile arenei. Mergi la meci cu băieţii de la The Kop, aceşti Pink Floyd de la peluză. Dar vezi şi un meci la pub şi ai să descoperi că, la un derby cu Liverpool, niciun manchesterist nu suflă o vorbă de ocară împotriva lui Benitez, atentatorul la soclul lui Ferguson, sau împotriva rivalului dintotdeauna, Gerrard. Deşi acolo ura este adevărată şi se vede pe gazon, nu ca la rivalităţile între granzii noştri, alterate de eurotoxine.

Pentru că aerul a devenit irespirabil printre foşti puşcăriaşi, urmăriţi penal, bişniţari şi blatişti, ne facem şi noi valiza şi, chiar şi fără semnătură de la selecţioner, plecăm să ne luăm delicatese din Ligă.

Cea mai mare trecere le au Barça şi United. De o parte, Messi, omul care bate softul precum Bobby Fischer cu ani în urmă, dincolo, lorzii care joacă în frac, Giggs şi Berbatov, şi cel mai bun majordom pe care l-am văzut vreodată, Scholes. Liverpool pe Bernabeu fără Gerrard pare ca atletul care dorea să alerge la JO chiar şi fără picioare. Real e ca Robben, un geniu fragil. Pentru Inter, încă un Scudetto este ca şi acontat, aşa că Liga, aşteptată de 44 de ani, e căutată cu disperare. Mourinho şi-a redesenat falanga pe gustul său, rămâne să vedem dacă şi arbitrii sunt prietenoşi ca în Serie A. Hiddink are două decenii de când a câştigat Urecheata şi este incredibil cât de la modă este şi acum. Del Piero nici nu mai ştie numărul finalelor pierdute, dar Pinturicchio tocmai lucrează la tabloul vieţii sale.

Copiii batrâni ai lui Arsenal, dictatorii Franţei de la Lyon, gaşca spartanului Karagounis, asasinii lui Porto, cu care oricând poţi trăi noaptea cuţitelor lungi, teutonii care dansează pe hip-hop-ul lui Ribery şi legionarii romani îţi vor arăta şi ei ce înseamnă un festin pe lângă ciorba reîncălzită a lui Mitică.

La mine în ţară am văzut că suporterii echipei-oaspete sunt preluaţi de Poliţie şi mânaţi ca oile către ţarcul de pe stadionul pe care se va juca meciul.

Chelsea joacă împotriva lui Liverpool. Cu câteva ore înainte de meci intru într-un pub aflat perete-n perete cu „Stamford Bridge“. E plin de fani ai lui Liverpool. Gazdele londoneze le pun cântecele tribunei de pe „Anfield“ şi lasă plasmele pe canalul care dă imagini din meciuri ale echipei lui Gerrard. La o masă din mijloc stau patru bărbaţi. Sunt la fel de veseli, doar că au pe ei tricouri ale lui Chelsea şi nu îşi unesc vocile cu corul cu accent Scouse care intonează imnuri pentru Benitez sau Torres. Cei patru albaştri zâmbesc atunci când cei 100 de tenori din jurul lor declamă faimosul refren: „Steve Gerrard, Gerrard, You’re better than Frank Lampard” („Gerrard, eşti mai bun decât Lampard”).

Şi tot aşa până la apogeu. Începe „You’ll Never Walk Alone”. Lângă mine stă o femeie cu handicap accentuat, venită şi ea de la Liverpool. E în cărucior, scoate nişte sunete ca Rocky după 15 reprize, nu poate duce la gură nimic din farfuria cu fish&chips. Bărbaţi care nu o cunosc, unii dintre ei veniţi parcă din Prison Break, cântă alături de ea imnul celor care nu vor fi niciodată singuri.

Lacrimile nu îmi mai pot fi oprite nici de un tackling al lui Gerrard. Şi nu sunt de la gazele lacrimogene care învăluie ţarcul.