La Beijing campionii noştri nu trăiesc clipa precum campionii lor, iar înfrânţii noştri dramatizează mai mult decât înfrânţii lor. Eram la întâlnirea jurnaliştilor români cu Sandra Izbaşa la o zi după ce superba noastră gimnastă câştiga aurul olimpic la sol. Era incredibil. Forminte făcuse ceva şi ne teleportase pe toţi în cazarma de la Deva. Sandra răspundea batalionului de jurnalişti, care era numai pix şi urechi, cu privirea în pământ, cu un ton morocănos spre iritat, monosilabic. Forminte nu lăsa din lesă o campioană totuşi majoră şi intervenea la întrebări care nu îi erau adresate. Într-un alt colţ al Beijingului, unul luxuriant, şi nu în searbăda zonă internaţională a Satului Olimpic, unde a catadicsit Forminte să-şi aducă starul, o altă gimnastă îşi trăia altfel gloria. Campioana olimpică absolută, Nastia Liukin, arăta ce înseamnă evadarea din gimnastica Estului în lumea liberă: interviu senin, tonic, shooting de fotomodel cu fotografi profesionişti. La noi, Luminiţa Paul de la Gazeta Sporturilor îi spunea lui Forminte că lumea vrea să citească despre medalia de aur proaspăt cucerită, iar antrenorul răspundea că nu-l interesează. Şi atunci am înţeles şi altfel frazele lui Bela Karoly, care îmi spunea: „În Statele Unite nu este posibil sistemul românesc. Nicio familie nu şi-ar lăsa copilul departe de casă mai mult de o săptămână”.
Şi tot despre relaţia antrenor-elevă printre românii de la Beijing. La 37 de ani, Luminiţa Huţupan-Dinu plânge în faţa camerei de televiziune povestind umilinţele pe care le-au trăit ea şi celelalte handbaliste în domnia lui Tadici. În urma legendarei portăriţe rămâne insistentă întrebarea: de ce li s-a ascultat abia acum revolta? De ce acum, când pentru multe dintre ele totul s-a terminat?

Marian Drăgulescu iese din studioul PRO TV din Beijing. Tocmai încercase să explice în faţa a milioane de români inexplicabilul. Cel mai bun gimnast din lume la sărituri în ultimii zece ani, statut pe care i-l recunosc chiar gimnaştii, a mai ratat o dată gloria olimpică. Din studioul alăturat transmite o televiziune poloneză. În faţa celor două studiouri, Marian se întâlneşte cu polonezul care a câştigat concursul de sărituri.

Medalia de aur atârnată la gâtul lui Leszek Blanik îi taie răsuflarea românului. Polonezul încearcă să-l consoleze, amintindu-i lui Marian de cele 6 titluri mondiale, 3 la sărituri şi 3 la sol, pe care le-a cucerit în carieră. Drăgulescu îşi revine din şoc şi remarcă galant că polonezul tocmai şi-a completat colecţia, după ce mai câştigase în carieră un argint şi un bronz. Se despart. Pe polonez îl aşteaptă milioane de compatrioţi fericiţi. Este doar a treia medalie de aur a Poloniei la Beijing. Cu ochii în pământ, Drăgulescu şuieră: „Şi când te gândeşti că l-am bătut pe ăsta de atâtea ori, pe unde l-am prins. Acum, însă, când era cel mai important…”

Beijing îmi va aminti întotdeauna de povestea lui Marian despre măreţie şi slăbiciune în sport şi nicidecum de compendiul de fizică, chimie şi croitorie scris de specialiştii NASA pentru această păpuşă Barbie a Jocurilor Olimpice, care este Michael Phelps. Marian a ratat în finală o săritură cu care în calificări obţinuse cea mai mare notă acordată în gimnastică de la introducerea noului cod de punctaj în 2005 indiferent de aparat, sex sau competiţie. Acel 16,900 al lui Marian a fost ca un 10 al Nadiei. După acea notă, Nadia a devenit „Zeiţa de la Montreal”. Doar cu o săritură perfectă, Marian nu este decât zeul alungat din Olimp.

Sunt la finala feminină la sol. Stau lângă un american, care a fost probabil şi în sala de la Montreal acum 32 de ani, când o puştoaică din România îşi umplea carneţelul cu şapte note de „perfect ten”. Puştoaica de atunci e şi ea acum în sala de la Beijing. Ştie să fenteze trecerea anilor, aşa cum în copilărie păcălea gravitaţia. Bărbaţii fac şi acum coadă pentru a-i murmura câteva cuvinte de admiraţie. Bart Conner a învăţat de mult să privească detaşat fenomenul. Ştie că magia produsă de soţia sa ar putea fi inclusă în curând pe lista UNESCO a valorilor universale. Brusc, americanul de lângă mine mă readuce la finala de la sol cu un strigăt de triumf după exerciţiul lui Shawn Johnson. În minte îmi vine însă povestea lui Bela Karoly despre concursul de la Montreal: „Teodora Ungureanu face un exerciţiu foarte bun, 9.95. DAR MAI ERA O CONCURENTĂ. Era Nadia”. Şi acum mai era o concurentă. Sandra Izbaşa a făcut un exerciţiu ireproşabil, cu aterizări reuşite, ca la carte. Splendoarea a venit însă de la frumuseţea sa, de la graţia sa, de la felul în care a empatizat cu muzica. La o secundă după finalul exerciţiului Sandrei, americanul de lângă mine n-a mai putut decât să strecoare printre dinţi: „She’s got it!”. Adică „a luat-o!”. Medalia de aur. În noapte, lângă sala de gimnastică, Nadia ne spune că Sandra a ajutat-o să se întoarcă în urmă cu 32 de ani în sala de la Montreal.

Când stai o lună la un hotel, inevitabil intervine monotonia în privinţa opţiunilor de la micul dejun. Am primit neaşteptat o mână de ajutor de la cel mai mare sportiv din istoria Jocurilor Olimpice.

CNN „dezvăluie“ cam ce conţine micul dejun al lui Michael Phelps. Sandwich-uri cu şuncă, ouă prăjite… Ziua continuă cu pizza, prăjituri şi alte astfel de chestii pe care le priveam acum altfel când mă uitam către bufetul din hotel. Bunul-simţ însă îţi spune că asta se găsea probabil pe masa lui Phelps când au venit reporterii în vizită. Pentru că adevăratul meniu al acestor monştri care se joacă în apă cu recordurile mondiale se află între rânduri. De exemplu între rândurile declaraţiei Doinei Sava, antrenoare în echipa noastră de nataţie, care spunea că peste o lună Camelia Potec, acum locul 5 la 200 de metri liber, ar putea fi medaliată cu aur.

În traducere, peste o lună s-ar duce efectele „meniului“ celor care s-au clasat în faţa Cameliei, trei dintre ele bătând recordul mondial!, iar a patra fiind şi ea foarte aproape de acest record. Deja îmi aduc aminte de comedia cu mingea trimisă de 4 ori în bară de Ronaldinho. Şi totul se petrece în locul perfect. Aici, unde a apărut primul om devenit miliardar după ce a inventat o lume iluzorie care există doar pe internet, aici, unde în buricul târgului poţi să-ţi cumperi cu 10 euro un ceas care de fapt costă 10.000 de euro. În Grecia Antică s-a născut o idee minunată, în China venerăm copilul său alienat. Să vă stea în gât salata de recorduri mondiale!

Este un geniu sportiv tipic românesc. Unul precum Ilie Năstase, Francisc Vaştag sau Gică Hagi. La fel ca şi giganţii pe care i-am amintit, Marian Drăgulescu este unicat, un fenomen în sport, însă fără distincţii pe măsura talentului său sublim. Sigur, Drăgulescu este multiplu campion mondial, ca şi Vaştag, însă ambii cred că ar fi renunţat la aceste titluri pentru un aur olimpic.

La 27 de ani, Drăgulescu are o ultimă şansă. Şi pare mai hotărât ca oricând să demonstreze că nu întâmplător este considerat unul dintre cele mai mari talente din istoria gimnasticii mondiale. Când intră în sala de antrenament din Beijing, plină de gimnaşti de valoare, rumoarea se naşte ca în westernuri. Rivali din toate colţurile lumii îl întreabă cum se simte, ce îi mai face spatele, căutând cu disperare un semn de slăbiciune în cuvintele românului. Durerile există, picioarele sunt punctul nevralgic, însă Drăgulescu e hotărât să le arate chinezilor că se poate şi în realitate ca cineva să sară aşa cum o fac ei în filmele cu arte marţiale.

Exerciţiile lui Drăgulescu la sărituri şi sol sunt precum îngheţata din visele copilăriei, o piramidă a deliciilor pentru pasionaţii de gimnastică. La sărituri nota de plecare, 7,20, e la fel de ameţitoare precum saltul imposibil al „Marocanului”, iar la sol nota de plecare a lui Drăgulescu n-a mai fost atinsă de nimeni de un an. Ca şi fostul coleg de şcoală de la Reşiţa, Cristi Chivu,  Drăgulescu pleacă deja rănit la marele război. Dar cine ştie, poate Cristi va mai cânta o dată imnul atunci când Marian va fi pe podium.