Nu-mi iese din cap acel „mulţumesc” pe care crainicul german de pe Mercedes Benz Arena l-a rostit în româneşte în momentul în care Marica părăsea terenul când a fost schimbat în meciul cu Unirea. Un gest atât de simplu şi de firesc, care nu le-a stat vreodată la îndemână compatrioţilor lui Cipri, aşa cum îi spune acelaşi crainic. Şi asta deşi, şi în acest an, Marica a existat mai mult la naţională prin golurile cu Croaţia, Lituania sau Serbia, decât la Stuttgart, acolo unde a dat semne de viaţă doar în meciurile în care s-a vorbit româneşte, cu Timişoara şi Urziceni.

Şi crainicul de limbă română adus la acest meci de regulile Ligii Campionilor a contribuit la buna dispoziţie. În momentul în care a rostit „intră Rudi cu numărul şaisprezece”, zeci de mii de oameni au izbucnit în râs datorită asemănării cu pronunţia lui „scheise”, nemţescul „rahat”. Se şi potrivea atât de mult cu situaţia din teren.

Nu aveam ce căuta la primăvară în Liga Campionilor. Şi asta nu pentru că ei au resurse mai mari decât noi. Ci pentru că noi nu avem spirit, suntem o naţiune diluată şi în fotbal. Din când în când mai apare câte un Petrescu, mânuind o pensulă şi nişte vopsea roşie pentru a mai colora obrajii livizi ai fotbaliştilor. Stuttgart dezamăgeşte crunt în acest sezon, dar tribunele au gemut şi la acest meci de oameni care au încurajat tot timpul. Mario Gomez şi Kevin Kurany, vânduţi pe zeci de milioane, Khedira, Tasci, Gebhard, Schieber, Rudi, Celozzi sunt crescuţi de Stuttgart. Fani pătimaşi şi jucători crescuţi, aşa ceva nu se cumpără cu bani. Asta înseamnă spirit şi, dacă ar fi introdus în manualul de licenţiere, ar cam dispărea Liga cea Pitică. Sau, mă rog, a lu’ Mitică.

De un vis şi de o brazdă de pământ a avut nevoie Steaua pentru a scoate din Europa o deţinătoare a Cupei UEFA. Cu Valencia, patronul l-a visat pe Andrei Cristea în chip de înger care taie cu sabia capul balaurului spaniol. Şi astfel plăieşul di la Ieşi a intrat în echipă după ce în prima manşă Zenga nu-l băgase la coridă. Cristea a dat golurile vieţii sale, al doilea cu o minge potrivită pe o brazdă de pământ cum numai în tranşeele din Ghencea mai găseai acu’ vreo cinci ani.

Timişoara n-are un Tată Omida pe post de şef, iar gazonul îi este periculos de neted pentru marea performanţă. Dacă ar fi să intru însă în pielea visătorului de serviciu, m-aş trezi spunând Curtean. Senzaţia Timişoarei care stă uitată pe banca de rezerve, dar care freamătă să intre pentru prima mare lovitură a sa pentru că ştie că este mai talentat decât Tănase şi Bogdan Stancu, tinerii cu loc rezervat acum pe pagina întâi.
Legenda spune că acum mai bine de douăzeci de ani, învins la Timişoara, Lucescu cel Mare a jurat răzbunare printr-o retrogradare ce avea să vină. Ce bine ar fi ca legenda să prindă viaţă la Timişoara în următoarea săptămână: Il Luce să fie bătut din nou de timişoreni, care apoi, din Liga Campionilor, să fie retrogradaţi în Europa League, de pe locul 3 în grupă. Timişoreni, vă urez retrogradare glorioasă!

Uriaşa pasăre de oţel se ridică de pe pistă. Mă rog, aşa e trecut avionul în dicţionarul metaforelor de lemn, chiar dacă el, săracul, e făcut din aluminiu. O ia spre Roma, că şi toate culoarele de zbor duc acolo.

Survolăm graniţa „sectorului agricol” Ilfov şi observăm că mai sunt momente în viaţă când e bine să nu ai o armată de cefalaţi pe care să o trimiţi să se joace de-a Bruce Willis prin centrul oraşului. Absorbim km după km şi ne gândim cum Steaua s-a pus pe absorbit, precum ruda sa mai îndepărtată, Rusia, care absorbea tot ce găsea în jur, Kazahstan, Basarabia sau Lituania.

Continuăm spre „acel Apus” cum îi spunea Eminescu şi privim la Banatul care e pe cale să devină Blatul de când cu acest erou de Prison Break de Bragadiru. Şi lui îi plac absorbţiile (nu, mă refeream doar la combinaţia aekbragadirudaciapiteşti). Următorul meci e tranzacţionat ca la bursă aici: vin punctele, se joacă, nu, nu.

Chiar înainte ca uriaşa pasăre de aluminiu (n-am nicio şansă să lansez această formă) să se înalţe, Gică Popescu ne spune că este revoltat de ipoteza apărută recent conform căreia el ar fi cumpărat arbitrul spaniol pentru meciul de la Urziceni. În clipa în care încheie fraza, un tip apare lângă el şi-i spune: „Domnule Popescu, sunt de la Interpol”. Rămânem cu toţii mască. Iar bărbatul adaugă: „Îmi daţi şi mie un autograf, vă rog?”.

N-am înţeles de ce cel mai bun jucător al unei competiţii este desemnat înainte de încheierea respectivei întreceri. De exemplu, la Mondialul asiatic votanţii l-au ales pe Kahn. A venit însă în finală Dinţosul şi i-a dat două bucăţi teutonului. N-a mai contat…

Înainte de finală eu vin doar cu candidatele pentru titlul de cea mai tare impresie a celor 10 ani pe care i-am petrecut prin Liga Campionilor. 2005, finala care bate imaginaţia. La pauză Milan conduce Liverpool cu 3-0 şi şefu’, care e la celălalt microfon, zice că, dacă Liverpool revine, el îşi dă demisia. Nu i-a fost acceptată… Senzaţia că la Kiev, în tricoul lui Dică, a intrat Lăcă din baletul pe gheaţă de la Moscova, ediţie ’88. Amintirea aerului de civilizaţie şi bun simţ pe care a lăsat-o Trombetta, calităţi pentru care eşti imediat expulzat din mocirla românească. Bănel pe Bernabeu şi clipa în care lumea a rămas nemişcată. Neamţul care la finala din 2001 n-a mai putut să privească la penalty-ul decisiv al lui Bayern şi a ales să-l vadă pe faţa mea. Ronaldo, acest Hannibal al secolului 21 la porţile Romei, Rocky Liverpool ridicându-se de la pământ după fiecare pumn încasat de la Chelsea.

Ştiu că i-am enervat pe mulţi. Dar la 20 şi ceva de ani, când ai o asemenea şansă, poţi să păţeşti să ratezi replica pe care trebuie să i-o dai lui Pacino. Se întâmplă să rămâi în transă şi 10 ani.

„Siamo padroni d’Italia” se răcneşte din mii de piepturi interiste la intrarea în Teatrul Viselor din Manchester. Ce mai înseamnă însă un asemenea titlu când vezi bannerul uriaş atârnat pe una dintre peluzele lui „Old Trafford”: „Bine aţi venit în capitala europeană a trofeelor”? Ce înseamnă orgoliul local! Anul trecut, Liverpool a fost capitala europeană a culturii, Manchester trebuia să-şi revendice şi ea un astfel de statut. Altfel, pe deplin meritat, după ce Manchester a câştigat în ultimul an calendaristic Champions League, Premier League, Campionatul Mondial al cluburilor, Supercupa Angliei şi Cupa Ligii Angliei şi este acum în cursă din nou pentru Champions League, Premier League şi Cupa Angliei.

Pe tunelul ce duce spre teren apare singur Jose Mourinho. Intră pe „Old Trafford” cu câteva minute înaintea tuturor. Este disperat după atenţia celor 74.769 de spectatori din tribune. Se hrăneşte cu ostilitatea lor amestecată însă într-un amalgam fascinant cu admiraţie şi respect. Apoi intră grosul combatanţilor, cu un anumit Sir mergând uşor aplecat, în haine modeste, acoperit de statura impozantă a jucătorilor.

Acum zece ani, Alex Ferguson, pe atunci fără particula Sir, se ducea în Italia şi o împiedica pe Juve să ajungă pentru a patra oară consecutiv în finala Ligii. Acela a fost semnalul. Inspirată de clasa celui mai mare manager din istoria fotbalului britanic, Anglia a schimbat denumirea competiţiei supreme a cluburilor: Champions Premier League. Italia a rămas doar un produs de Serie.

Brazilia a mutat carnavalul pe gazon. Ajax a inventat fotbalul total. Milanul lui Sacchi a adus în iarbă falanga spartană. Barcelona a scos primul program de fotbal pe computer la scară 1 la 1. Iar Liverpool… Liverpool n-a inventat nimic. Însă suporterii săi au brevetat meciul în care ce se întâmplă pe gazon este secundar. Chiar şi când pe acel gazon cel mai mare club din toate timpurile, Real Madrid, trăieşte cea mai mare umilinţă din istoria sa. La finalul meciului, 3.000 de spanioli hipnotizaţi au scandat „Liverpool”. Fanaticii albului regal nu salutau echipa lui Benitez. Un antrenor care, deşi este cel mai de succes în Liga Campionilor în ultimii cinci ani, nu este iubit în Spania natală. Pentru că nu exprimă spiritul de conquistador ci, mai degrabă, războiul inteligent propovăduit de Pentagon. Orgoliul spaniol aducea un omagiu celui mai frumos cor auzit vreodată. Cei trei tenori, Pavarotti, Domingo și Carreras, au cântat „You’ll Never Walk Alone”. Dar madrilenii admiteau la finalul dezastrului de la Liverpool că până şi acele voci divine nu puteau concura cu corul tribunei „The Kop”.

De-a lungul anilor, mari rivali ca Maradona, Ronaldinho sau Messi au primit aplauzele unui Madrid îngenuncheat, dar fascinat. Pe „Anfield”, starul care a vrăjit Madridul s-a numit „The Kop”.  Preţul său este inexprimabil. Pentru toţi ceilalţi există Abramovici, Moratti, Berlusconi şi arabii.

Romeni? Aţi violat pe cineva în ultima vreme? A, şefi la fotbal… Poate doar nişte reguli, ceva… Asta nu se pune, doar noi l-am dat lumii pe Moggi. Puteţi să treceţi.

Borcea şi Turcu au fost pe San Siro (ziariştilor italieni li se rupe de regula cu numele Meazza la meciurile Interului, la care ţin atât de mult pedanţii jurnalişti români). Prea aglomerat. Toate biletele vândute, optzeci şi ceva de mii de oameni, nu ca pe Dinamo, unde poţi să-ţi iei un rând întreg pentru tine. Naşpa şi în parcare. Nu simţi nicio plăcere, toţi amărăştenii au loc ca şi tine, niciun miliţian nu te salută slugarnic… La oficială, la fel. Moratti ăsta, care face banu’ cu rafinăria şi nu cu butelia, nu şi-a tras şi el o cuşcă din termopan ca dughenele de pe stradă, stă aşa, în aer liber, ca tot fraieru’. Turcule, rezolvă-l tu cu nişte ferestre din alea să reziste, să reziste!… Hai să ne facem şi noi o poză cu Mourinho, cum şi-au făcut fraţii cu verii la vrăjeala cu Rădoi. Ce naşpa, n-avem şi noi un Argăseală să ne facă poza! Poate îl rugăm pe moşu’ ăsta de Ferguson… Bă, şi ăştia de la United. Fac culorile de râs. Eu o înţeleg pe asta cu „până la moarte şi dincolo de ea”, dar să-l ţii 23 de ani, să ţi se urce în cap… Hai, să mergem la Moratti să-i arătăm nişte scheme, că la gol stă ţeapăn, nicio şakiră pe el! De-aia nici nu-l dă nimeni la teve.

În astfel de momente de criză, sexul este recomandat chiar în exces. Cum la Steaua s-au strâns toate crizele posibile, diseară se anunţă în Ghencea o orgie ca în „Marea Crăpelniţă”. Nu, patroane, nu mă refer la îmbuibarea din ciozvârtele pe care le arunci pe la poarta palatului, ci la un film de artă. Poate de prea mare artă.

Pe lângă contestările violente la adresa lojei, patronul va descoperi cu oroare că o bună parte din stadion va fi populată de băieţi veseli care vor face un oral prelungit cu sex-simbolul piteştean exportat în patria gelului.  Priapicii vor fi acompaniaţi de la megafoane de „Doamne, ocroteşte-i pe români!”. Şi, pentru o ocrotire cât mai eficientă, biletul va fi însoţit de un prezervativ.

Mutu întinde şi el coarda, ca să rămânem în ambient. Cică asta e mentalitatea steliştilor. La urechi nu i-au ajuns însă oralităţile dinamoviştilor la adresa lui Rădoi în timpul mascaradei din „Groapă“ de la meciul cu Georgia. Şi nici că Bănel era făcut miner pe considerente cromatice, deşi meciul avea şi o funcţie caritabilă pentru familiile victimelor tragediei de la Petrila. Grotesc.

Golănia din această seară s-ar putea produce sub Înaltul Patronaj al Preşedintelui. Augustul care vorbea despre „găozari” cu consilierii s-ar simţi în elementul său.

La Allianz Arena există 11.000 de locuri de parcare pentru automobile. Ideal. Însă nemţii şi-au spus că ideal nu este de ajuns. Aşa că au mai trântit şi o parcare pentru 350 de autocare. Deja megalopolisul în care Bayern îşi dă întâlnire cu fanii sfidează din acest punct de vedere întreg Bucureştiul. Şi asta pentru că Bayern se aşteaptă mereu la o casă plină de oaspeţi. Şi ştie cum să-i primească. Dacă Allianz Arena era proiectată de români, aveau locuri de parcare doar Beckenbauer, Rummenigge şi Uli Hoeness. Deja Klinsmann trebuia să vină în maşină cu unul din ăştia.

Bayern ştie că trebuie să aibă grijă de fani. Pentru că aceştia au transformat Bayern în cel mai profitabil club de fotbal din lume. Fanii sunt cei care plătesc salariile unor supervedete ca Ribery sau Toni. Ei asigură construirea unui OZN ca Allianz Arena. Pentru că ei asigură o piaţă de publicitate care poate susţine un grup de televiziuni ce oferă sumele cu care cluburile îşi fac bugete. Un lanţ trofic care stă în elementul cheie, suporterul. Poate că, din când  în când, vom mai câştiga o bătălie cu ei pe teren. Dar războaiele le vom purta cu ei în Champions League doar când vom avea o societate cu suporteri bogaţi şi pasionaţi care să ia locul patronilor-sacoşă. Pentru că Rummenigge nu are palat şi nici vreun hectar la München.

Primul contact pe care îl avem la Lyon: funcţionarul de la care  preluăm maşina închiriată. Din vorbă în vorbă, alunecăm spre meci. Găsim şi noi un motiv de tachinare, Boumsong, dar ne linişteşte repede: „Sunt în tabăra voastră, ţin cu Saint-Etienne“.

Ne urcăm în maşină şi părăsim aeroportul în noapte, luând-o spre oraş. După 20 de minute de mers, telefonul întrerupe conversaţia din maşină. Îl văd pe colegul Ion Alexandru ascultând la telefon şi apoi murmurând cu juma’ de gură: „Opreşte maşina! Trebuie să mă uit în portbagaj…“

Cu 90 de minute mai devreme. Suntem în autobuzul care ne duce de la aeroport la parcarea de unde se închiriază maşinile. Între zeci de persoane, uităm geanta cu echipamentul de comentariu. Nimeni nu se va atinge însă de ea. După cursă, şoferul nu se va panica, deşi geanta arată ca una cu echipament militar. Este inspirat şi merge pe la toate centrele de închiriat maşini. La cel pe la care am trecut noi, funcţionarul este iarăşi inspirat şi se gândeşte la noi dintre toţi clienţii, deşi nu i-am spus că suntem de la televiziune. S-a gândit el, pur şi simplu…

Dacă Steaua va avea norocul nostru, un punct măcar e asigurat diseară. Mai mult, i-am promis fanului lui Saint-Etienne că Steaua ne va ajuta să ne revanşăm…