Frumuseţea golului lui Fernandes şi a şuturilor lui „The Little Woods” şi  „Leaf” (remarcaţii ziarului „Soarele”, Pădureţu şi Frunză) au fost puse în umbră de revelaţia produsă de zicerile menegerului general: Liverpool a (vorba cititoarelor cu vibratoare) câştigat cu arbitrii. Indiferent de ce teve ai în dotare,  niciodată n-o să ai haşdeul din ochii unui meneger general.

Ce înseamnă antrenamentul Diviziei A, când privirea scrutătoare încearcă să dezlege misterul cavalerului în negru: ăsta ia plicul nostru sau ia plicul lor?

Diferenţa dintre iarba verde de la ei şi tarlaua licenţiată de la noi este ca între declaraţia menegerului lor negeneral („Unirea este o echipă bună”) şi a generalului nostru („Liverpool este o echipă lipsită de valoare”).
Survolăm lipsa de respect faţă de un 3-1 cu care am bătut-o pe Liverpool campioană a campioanei mondiale în ’66 şi titrăm „respect” după un 1-3 încasat de la o actuală echipă a lui Liverpool „lipsită de valoare”.

Menegerul general ne-a declamat înainte de dubla manşă că pe el nu-l interesează să piardă în „aggregate”(sic) la un gol. Aşa cum au pierdut Rapid şi Steaua în faţa lui Liverpool, traduc eu. Şi atunci Unirea a pierdut la 3, cel mai slab „aggregate” („scor general” pentru francofoni) al unei echipe româneşti în faţa „cormoranilor”.

După meci, un fotoreporter englez îi transmite unui jurnalist român că Liverpool va câştiga Europa League. Menegerul general îşi întrerupe conversaţia cu reporterii români şi intervine strigând după englez într-un scouse admirabil: „Și locul 6 în Premier League!”. Şi mi-am adus aminte cum striga Valdano după noi când am fost pe Bernabeu, că Steaua o să se ducă de râpă. Vizionar Valdano ăsta!

Dacă aveam nevoie de o garanţie pentru ca pe SuperDan să-l prindă din nou sacoul la United Urziceni, aceasta a apărut. O vizită oficială pe cel mai magnetic stadion din Anglia, ţara în care SuperDan merge aşa cum merg islamiştii în Arabia Saudită, e de neratat. Petrescu nu va pleca în această iarnă de la Unirea pentru că are de făcut cu echipa căreia el i-a dat naştere acest drum iniţiatic pe Anfield.

Programarea cu Liverpool este reversul tragerii la sorţi de care a avut parte Unirea în Liga Campionilor. După cea mai slabă grupă din Champions, Unirii i-a ieşit în cale cel mai puternic adversar din 16 posibili.

Revine în discuţie dilema care a existat înainte de meciurile din Liga Campionilor: grupă cu adversari grandioşi sau cu unii accesibili? Pentru cei care vor performanţă şi nu circ, dorinţa firească ar fi trebuit să fie Rangers şi apoi FC Copenhaga. Trebuie să-ţi doreşti victorii şi nu să te intersectezi cu Torres. Din vizita lui Dinamo pe Old Trafford nu ne mai aducem aminte decât imaginile cu Dănciulescu fotografiind de zor Teatrul Viselor. Parcursul Stelei 2005-06 cu obstacole omeneşti pe traseu va rămâne în istorie.

Acum, dacă aşa a fost să fie, să sperăm într-un miracol.  În întreaga noastră istorie, o singură dată am mai scos după o dublă, un brand de un asemenea calibru: Interul îngenuncheat de Dinamo în ’81. Atunci TVR şi-a atins culmea absurdului transmiţând meciul decisiv fără a difuza şi prelungirile cu miracolul lui Dudu, Orac şi Ţălnar. Bilaşco şi Apostol, răpuneţi Liverpool şi revelionul tv se va muta într-o noapte de februarie!

600 poate fi uneori expresia derizoriului, iar alteori poate da măsura unei pasiuni admirabile. Cei 600 de spartani care s-au încumetat să ia cu asalt tribunele la Dinamo cu Alba Iulia l-au convins cu greu pe Săgeată Niculae că meciul nu se dispută pe un stadion cu interdicție la spectatori. Interdicție este și cuvântul la modă în Ghencea, însă 600 de steliști din Chișinău ne-au amintit ce înseamnă să fii suporter.

Au plecat spre Transnistria separatistă, au ocupat până la ultimul loc sectorul ce le-a fost cedat pe stadionul din Tiraspol, au colorat tribuna în roșu și albastru, au arătat că știu cântecele steliste la perfecție, le-au făcut față celor 13.000 de șerifi și nu i-au lăsat pe băieții lui Stoichiță nici când Balima și Volkov mutaseră linia frontului în careul lui Zapata. Greu de imaginat, dar în 2009 o galerie a Stelei nu a înjurat pe parcursul unui meci nici pe Dinamo, nici pe Becali, nici pe Rapid, nici pe Stoichiță, nici pe Mitică, nici măcar pe lupul din „Nu Zaieţ, nu pagadi”. „Ce fătălăi”, o fi fost reacția fanilor cu cazier din Bucureștiul „european”.

În urmă cu 20 de ani, Steaua tocmai juca o finală de Cupa Campionilor (ce să faci dacă pe poziția lui Andrei Ionescu cei de atunci îl aveau pe Hagi?). După finală, Ceaușescu și-a luat jucăria și a trimis-o la Chișinău într-o mișcare cu iz politic. A fost dragoste la prima vedere între moldoveni și Steaua. 20 de ani mai târziu, relația este la fel de intensă. Au demonstrat-o 600 de plăieși în noaptea rece și tristă de la Tiraspol.

Erau vremuri în care meciurile nu erau la TV. Când „la lojă” însemna să stai într-un copac de lângă stadion, pentru că tribunele erau pline ochi. Când busturile nu erau goale, ci acoperite de cămăşi şi sacouri, când capetele nu erau rase, ci purtau pălării.

Mai poţi simţi acele vremuri dacă baţi la uşa lui Angelo Niculescu. După ce ţi se deschide, intri la Dinamo - Galata de acum mai bine de o jumătate de secol. În 1956, Dinamo juca împotriva lui Galatasaray primul meci al unei echipe româneşti în Cupa Campionilor. Pe banca lui Dinamo era antrenor bărbatul care îţi stă acum în faţă. Are 88 de ani şi e la fel de supărat dacă întârzii la întâlnire precum era în acea zi din ’56, când Florian Anghel întârzia la o centrare în faţa porţii turcilor. Îşi aduce aminte şi acum acea fază… Dar şi că a câştigat cu 3-1.

În vitrina din sufragerie, comoara. Un set de pahare inscripţionate, primit la acel meci istoric cu Galata. Reuşim să-l amuzăm când îi aducem aminte că Adrian Cristea împarte acelaşi supranume cu Dobrin. Nu l-a băgat pe Prinţul din Trivale la Mondiale, dar vorbeşte despre el ca de un geniu. Care n-a vrut însă să joace după reguli. Noi, cu ai noştri: „Acum jucătorii de la Dinamo au diferite probleme… Da, cea mai mare problemă e să numere banii, şi asta le atrage substanţial atenţia”. Cuvintele sunt tăioase ca centrările lui Keita.
Îl lăsăm pe Angelo Niculescu. Din spatele uşii se aude vuietul celor 85.000 care au fost în ’56 la Dinamo - Galata. Noi ne întoarcem la speranţele noastre suspendate.

În „buna” tradiţie a ospitalităţii noastre în ceea ce priveşte deşeurile toxice, extremiştii din Zagreb au fost primiţi la Timişoara. Intenţiile acestor băieţi de grotă erau cunoscute de mult timp. Deşi veneau dintr-o ţară din afara UE, croaţii n-au avut nicio problemă să intre în România pentru expediţia lor vandalică.

De un cu totul alt tratament au avut parte nişte cetăţeni ai unei ţări din UE, care au fost pentru un meci într-o altă ţară din Uniune. Steliştii ajunşi în Enschede au fost expulzaţi fără nicio explicaţie plauzibilă nu numai din oraş, ci din regiune. Chiar dacă unii aveau camere rezervate la hoteluri din zonă. Faptul că nu aveau bilete la meci nu poate reprezenta o justificare pentru un gest de Vestul Sălbatic. Sigur că olandezii aveau datoria de a fi în alertă, unii dintre stelişti reprezentând un pericol potenţial pentru liniştea publică. Însă soluţia aleasă miroase a alt continent şi nu a Europa. Nu poţi să încalci dreptul la libera circulaţie. Ca să nu mai spun că bilete disponibile în ziua meciului n-au fost vândute românilor pe criterii de naţionalitate.

Englezii au venit la Euro 2000 în Belgia şi Olanda şi au devastat oraşe întregi, bătălia de la Charleroi rămânând în analele huliganismului. Mulţi dintre ei nu aveau bilete la meciuri. Asta nu i-a împiedicat să hălăduiască după bunul plac prin Benelux. Însă autorităţi din Occident sunt de o intransigenţă absurdă doar cu europeni de periferie, aşa cum suntem clasaţi în continuare de aroganţi precum jandarmeriţa din Enschede, cu o viziune în privinţa europenismului sub nivelul mării.

Finalul meciului de la Graz. De la Dolha pân’ la Borcea şi de la Claugol pân’ la torţionarii din tribune (purtători de torţe care incendiază interesele echipei), toată lumea era fericită de cum ieşise debutul în Europa League. Singurul care era întunecat, arţăgos, şuierându-şi frustrarea printre dinţi era tocmai eroul meciului şi al ultimelor săptămâni, Tamaş.

Pe cât de directe şi de clare sunt şuturile şi pasele dinamovistului, pe atât de întortocheate sunt meandrele concretului său.

Există o glumă care se iţeşte dintre aburii acestei antireligii a secolului XXI: „Aştept să mă las de fotbal ca să mă apuc serios de băutură”. Deocamdată, Tamaş s-a reapucat serios de fotbal. Să nu ne aşteptăm însă ca revirimentul său să fie asociat cu reciproca teoremei bahice prezentate mai înainte. Aşa cum îmi spunea un taximetrist în Manchester, George Best avea derby-urile sale cu femeile care îi făceau un marcaj necruţător, totul într-o cascadă de whisky, dar pe teren omul dădea totul. Despre zidul Stelei, Iovan-Bumbescu, se spunea că nu poate risca decât cel mult să facă Riesling la genunchi. Romario pleca de la clubul de noapte direct la clubul de fotbal, dar ameţeala îi apuca tot pe adversarii de la antrenament.

Fiul şefului Poliţiei din Poiana Braşov nu se va transforma în starostele bisericii din Poiana cu tentaţii. Tamaş trebuie luat aşa cum e. Inclusiv la naţională. Unde cred că i-ar sta tare bine alături de Chivu. Ceva lichid, joc fluid, spate solid.

Despre Dinamo s-a spus că a nimerit cea mai grea grupă dintre cele în care au căzut echipele româneşti în Europa League. Însă prin perdeaua de ploaie de la Graz a început să se întrezărească primăvara europeană. Sturm arată ca o echipă de la care Dinamo poate să smulgă 6 puncte. Iar victoria categorică a lui Galatasaray la Atena confirmă impresia lăsată de Panathinaikos în preliminariile Ligii, când nu a mişcat în faţa lui Atletico. Panathinaikos pare a fi acum din categoria noastră, iar Dinamo se poate bate cu ea pentru locul 2. Galatasaray e favorită pentru câştigarea grupei, Rijkaard reuşind să întărească echipa ce acum un an era eliminată de Steaua din preliminariile Ligii.

Încet-încet, cade poleiala de pe „cea mai bună echipă a lui Dinamo de după ’90”, cum îşi marketa Borcea marfa în urmă cu un an. Mitea, Lobonţ, Dănciulescu au plecat, Bratu nu e pe teren, Zicu şi Niculescu nu prea sunt nici ei, chiar dacă intră. Joga Bonetti nu mai contează pe fineţea capricioasă a unui Prinţ trimis în exil la arabi şi trăieşte din rezervorul uriaş al lui N’Doye, din siguranţa lui Dolha, din orgoliul lui Tamaş şi din ambiţii mocnite precum acest Alexe. Care nu e nici Răducioiu, nici Dănciulescu, nici Niculae, ci câte un pic din fiecare. Pariul „Procurorului”, care mai mereu l-a presărat pe Alexe prin discursul său din ultimii ani, a fost câştigat.

S-ar putea ca Borcea să trăiască paradoxul ca Bonetti să-i facă o echipă care să nu-i dea primadone pentru celebra sa expoziţie cu vânzare şi totuşi să-l mulţumească.