Vali Ceauşescu spune că se uită la Hallmark. Şi că peste posturile româneşti trece rapid. Normal, există riscul de a nimeri imaginile cu cei ucişi acum 20 de ani şi aruncaţi în gropi comune. Vali le zice într-un­ interviu luat printr-o „intervenţie”. Tudorel Stoica a fost pila reporterului. Pilelele erau pentru lagărul RSR ce erau Stoica şi Bölöni pentru Steaua: motorul. Probabil în virtutea conservatorismului britanic cu care s-a contaminat pe când studia şi el, ca tot comunistul, la Imperial College din Londra, Vali îşi mai „procură” şi acum cu pile vată, chibrituri, margarină, gheare de pui, adidaşi de porc şi creveţi. Pe care îi îndeasă în portbagajul Peugeotului său roşu (mi se pare o culoare bine aleasă).
Printre delicatesele servite de Vali o reţin pe cea legată de definirea lui decembrie ‘89: „folosiţi ce termen vreţi, NU MĂ DERANJEAZĂ”. Vali, nu s-a întâmplat nimic. Papa a rezolvat situaţia de la Timişoara împreună cu rivalii de la Dinamo. Aşa că Mihai Costea vine de urgenţă la Steaua după ce Vali ridică dintr-o sprânceană. Tovarăşul Mititelu îl va aduce personal cu Oltcitul până în Ghencea. Gică Popescu îşi cere public scuze că s-a ascuns în podul casei părinteşti, în loc să-şi aducă prinosul de recunoştinţă că îmbracă tricoul Stelei. Belodedici intră în pârnaie 10 ani, cum a decis Papa în ’89. Mitică de la Mititica preia Victoria şi reuşeşte șase promovări cu ea într-un sezon. Iar Steaua raportează 104 victorii la hectar după meciuri cu durata între 90 şi 110 minute.
26 februarie. A doua zi după ce Unirea a eliminat-o pe Liverpool. Împlinindu-se o lună de la ziua lui Papa, o scurtă ştire despre victoria Urziceniului va apărea în pagina trei. În rest… Să nu uiţi, Vali!

Tocăniţa lui Stoichiţă cu jucătorii lui Sheriff pe tabla de joc înaintea meciului de la Tiraspol îmi aduce aminte de schimbarea direcţiei din care bate Vântu în campania electorală după arestarea din Indonezia. Fostul angajat al şerifului din Tiraspol a părut să lucreze sub acoperire la Steaua după cum i-a pus în eroare pe Bănel şi compania când l-a dus pe tabla de studiu pe Volkov din partea stângă a atacului până pe dreapta apărării, când pe fundaşul dreapta Mamah l-a aşezat ca vârf, când pe Balima l-a dus din dreapta în stânga şi pe Franca din centru în dreapta. După ce vezi acest talmeş-balmeş, parcă înţelegi Zăpăceala de la golul primit de Steaua.
Stoichiţă spune că sistemul 3-4-3 cu care nu le-a bătut nici pe Rapid, nici pe Gloria Bistriţa în Cupă şi nici pe Sheriff, asigură „cea mai judicioasă acoperire a terenului”. La Tiraspol parcă am văzut însă o dansatoare de cabaret îmbrăcată în roşu şi albastru. Balima şi Volkov, jucând altfel decât în desenul de Picasso al lui Stoichiţă, au profitat din plin de toate goliciunile lăsate în flancuri de absenţa unor Marin şi Golanski, polonezul care a fost pus să facă marcaj la periculosul Mircea Rednic din tribună.
Nimeni n-a jucat în acest sistem la Steaua în ultimii 12 ani, cât a trecut de la precedentul mandat al lui Stoichiţă la Steaua. Şi nici măcar la fiecare partidă sau pe durata unui întreg meci nu se joacă aşa acum la Steaua. Jucătorii sunt bulversaţi. Toja îi trimite fără să se uite lui Marin acolo unde veteranul ar fi trebuit să fie în sistemul 3-4-3. Petrică era însă mai în spate, acolo unde joacă în 4-4-2. Şi uite aşa mingea se scurge leneş în aut, Steaua devine singurul cap de serie aflat pe ultimul loc într-o grupă din Europa League şi tot aşa trec cele peste 1001 de nopţi de când Steaua n-a mai bătut pe nimeni într-o grupă europeană.

La 6 luni, 17 zile şi 20 de ore după începerea anului s-a produs minunea. România a obţinut, în sfârşit, primul său trofeu sportiv major în 2009. Străzi pustii, blocuri pulsând de emoţie, o arenă vulcanică, românii invadând apoi pieţele pentru fiesta de după? Da’ de unde…”Marele succes al anului pentru România” se sărbătorea într-un compartiment al trenului de întoarcere în ţară.  Victoriile noastre sunt mai triste decât înfrângerile lor.
Marile campioane ale României în 2009 împung absurdul cu spada lor în fiecare zi. Cine şi-a cumpărat vreodată un bilet la o competiţie de scrimă? Cine şi-a făcut… să îndrăznesc?… abonament la competiţiile de scrimă? Petre Roman a clacat când a fost întrebat cât costă o pâine. Poţi să te descurci mai bine decât el dacă te întreb cât costă un bilet la scrimă?

Am fost în sală când Ana Maria Brânză a devenit vicecampioană olimpică. Pe jumătatea ei de podium era un bec roşu. Pe cea a adversarei era un bec verde. După un asalt, ambele combatante săreau de bucurie că au câştigat punctul. Apoi se aprindea unul dintre cele două becuri. Şi atunci ştiam cine a fost câştigătorul cu adevărat. Ne bucuram pentru Ana Maria ca şi câinele lui Pavlov. I se aprindea becul, câinele ştia că primeşte de mâncare. Lui Brânză i se aprindea becul, ştiam că trebuie să ne bucurăm.

România a obţinut marele succes sportiv al anului. Domnule Pavlov, becul, vă rog!

Cătălin Tolontan o vânează pe Ridzi. Filmul este palpitant, cu firme din apartamente tenebroase, scene fantomă, comisii de anchetă. Pe parcursul serialului „Ridzi, spaima Constitutzii”,  Tolontan a arătat că îi plac la nebunie „docomentele”, monitorizările teve şi luările de poziţie ale CNA. Păi, atunci să-l anunţăm pe dl Tolontan că, după ce termină cu Ridzi, colegul Radu Naum poate să-i satisfacă şi el toate aceste trei plăceri. „Docomentul”: decizia CNA prin care televiziunile sunt anunţate că nu au voie să prezinte candidaţi la europarlamentare decât în programe electorale. Monitorizările tv: ele arată că jurnalele de sport ale Antenei 1 şi GSP TV l-au difuzat pe Becali fără nicio problemă în perioada electorală. Monitorizarea de lux este cea cu interviul live de vreo oră cu Becali după Steaua - Dinamo în emisiunea lui Radu Naum de la Antena 1 şi GSP TV. Audienţă beton, încasări de vreo 10.000 de ieuro din duplicitate. CNA? Mult mai vigilent cu ştirile în care se strecoară nişte secunde cu EBA şi Ridzi, „tehnic” legal, faţă de un live clar ILEGAL de o oră cu Becali dându-se în stambă cu şefi de la Dinamo spre jubilaţia vulgului votant şi a gazdei teve lipsite de orice scrupul.
Că-i ban public sau privat, că e ministru sau şef de gazetă teve, legea e aceeaşi. În România însă, unii au imunitate de ştab politic, alţii de ştab jurnalistic.

Muamba şi Hummels reinventează estetica deposedării. Mesut Ozil entuziasmează Germania, ţara care egalează Turcia la şaormării. Milner este o specie de englez altoită cu un brazilian.

Walcott arată că poţi să fii cel mai bun la seniori şi cel mai slab la tineret. Finala pulsează, un Wagner de secol 21 rescrie „Deutschland uber alles” şi, la 1.94, marchează două goluri ca Littbarski după ce ratase ca Dayro. Psycho Pearce face la un penalty nedat ca Psycho din Bărăgan. Platini tronează, Naşu’ nu se vede, dar e acolo şi ştim că vine înapoi chiar dacă n-a semnat că nu fuge din ţară.

Se trage trapa peste istorie. Deasupra Centralului de la Wimbledon au plutit V2-urile naziste, acum nicio picătură de ploaie nu mai trece de cele 100 de milioane de lire presărate peste bătrâna arenă. Britanicii n-au câştigat niciodată turneul în pantaloni scurţi. Murray serveşte mai slab ca Serena, loveşte cu dreapta mai feminin ca Azarenka, dar, după 800 de ani, el este Braveheart care vine din Scoţia să-i elibereze (de data asta) pe englezi de demonii neputinţei.

Apropo de demoni… După ce închizi televizorul, secătuit de emoţia sportului în stare pură, sub pat încep să foşgăie bughimenii Gigi, Mitică, Borcea, Iancu, alt Becali… Parcă ai vrea să-i luminezi cu un thriller adevărat, dar lor le place jos, în întuneric.

Nadal şi Djokovic se bat la Monte Carlo. Comentatorul anunţă că întrerupe meciul pentru jurnalul de ştiri, urmând ca transmisia să fie reluată. Încep să curgă imaginile cu o uşă de puşcărie care se deschide şi pe ea iese un nene din Pipera. Graficele vor arăta că audienţa a săltat instantaneu cu 400%!
Cu câteva zile înainte, finala de la Miami dintre Djokovic şi Murray, transmisă în direct, duminică, la 8 seara, făcuse audienţă ZERO. Îmbulzeală însă pe „spectaculosul” cadru fix care a stat ore în şir pe poarta din Pipera la care nu se întâmpla NIMIC în noaptea eliberării locatarului de la acea poartă.
Mirobolantul Chelsea – Liverpool, unul dintre cele mai uluitoare evenimente sportive din ultimii 10 ani,  a făcut în ţara lu’ Mitică o audienţă banală. În aceeaşi ţară, serialul care arată în fiecare zi nişte ţigani, şi ei cu palatul lor, creează zilnic un Everest pe graficele de audienţă. Inclusiv în categoria 15 – 34 de ani. Aşteptam să treacă generaţia care a construit hidoşenia numită comunism. Vine însă puternic generaţia care construieşte India Europei.
Mitul pasionatului de sport care n-are alternative la tv este o prostie. În fiecare zi, sute de mii de voci se strâng din toată ţara şi-şi cer porţia de mizerie. M-am întrebat de ce echipe din Asia precum cele din Israel sunt înscrise în Liga Campionilor din Europa. Dar noi ce avem oare în comun cu acest continent?

Iată cum s-a luat Formula 1 dupa Liga I. Ross Brawn şi-a luat lumea în cap de la Ferrari şi s-a pus pe făcut o echipă pe care nimeni nu avea de gând să o bage în seamă. De la Ferrari-ul Ligii I, Steaua, şi-a luat tălpăşiţa memegerul care s-a dus să facă şi el o echipă despre care nimeni nu se gândea că ar putea însemna ceva major. Ross Brawn-ul de Bărăgan şi-a găsit şi el un Button care arătase că nu-i plac butoanele cât fusese la Rapid. Cu Bursucul Button echipa anonimă creează coşmaruri granzilor precum Jenson Button şi a sa Brawn GP. Inutil să mai adăugăm că şi Ferrari-ul Ligii I zace în mediocritate, iar Jiji de Montezemolo regretă că s-a despărţit de „inginerul” său.
Seniorul din Doneţk spune că demonstrezi că ai stofă de selecţioner lucrând la o echipă mică. Asta ca să îl scoată pe Junior din comparaţia net defavorabilă cu Puriul care prin prisma palmaresului trebuia să fie după Mircea cel Mare prima variantă la naţională. Bine, îi facem acest hatâr Seniorului şi acceptăm teoria sa. Dar atunci cum poate sta Juniorul în faţa Bursucului? Unul din zona mediocrităţii în faţa unuia de pe podium?
Kaiser-ul nu trădează ADN-ul românesc. Că doar n-ai văzut angajator român la care prietenia să nu bată CV-ul. Ce, tu nu îţi pui prietenul din copilărie selecţioner dacă te faci Kaiser la fotbal?

Am fost printre cei care au năvălit spre tatami când Alina Dumitru a devenit campioană olimpică. Iar Culio m-a ajutat să-mi răcnesc fericirea la Roma. Însă nimic n-a fost atât de intens în 2008 precum păţania trăită alături de Constantina Diţă.

La maraton cursa e dimineaţa, iar premierea e seara. Puşa a acceptat să vină la studioul PRO TV din Beijing pentru un live. Nu mai era mult până la premiere, dar eram liniştiţi, studioul era lângă stadion. Când am ajuns însă la faimosul Cuib, a început coşmarul. Era seară de weekend, toată China era acolo. Între miliarde de ochi oblici mai întrezăream câte un voluntar care însă nu făcea decât să repete după noi cuvintele în engleză fără să înţeleagă nimic. Nu reuşeam să nimerim intrarea specială a giganticei arene. Telefonul Constantiei suna în disperare, noi o luaserăm la trap într-un nou maraton în jurul stadionului. După o mulţime de indicaţii bulversante, am ajuns în măruntaiele arenei, unde nu era nici ţipenie de om, ci numai ţevi de apă caldă. Disperarea a dat în clocot. Luaţi însă de mâna invizibilă a destinului, am nimerit într-o încăpere în care l-am zărit pe Usain Bolt, care aştepta aceeaşi festivitate. Mai erau doar câteva secunde până la catastrofă. O campioană olimpică la maraton, aşteptată de sute de milioane de telespectatori, pierdută însă ca în filmul Lost in Translation.

Cea mai frumoasă poveste pe care am auzit-o vreodată în fotbal. Fanii echipei lui Maradona, după primul titlu de campioană a Italiei, au scris pe zidurile cimitirului din Napoli: „Nici nu ştiţi ce aţi pierdut!“ După 20 de ani, sunt morbid şi vă spun la fel: nici nu ştiţi ce pierdeţi dacă nu vedeţi „Maradona by Kusturica“!

Regizorul care spunea că pentru el patria este colecţia figurilor de la echipa naţională, reeditează genialul „Pisica albă, pisica neagră“. Cu Maradona pisică albă la golul secolului sau atunci  când cucereşte Italia precum Hanibal în faţa giganţilor Baresi, Matthaus şi Zenga. Şi pisică neagră când e vorba de cocaină, de „mâna lui Dumnezeu“, de Fidel Castro şi Hugo Chavez.

Aş înlocui recomandarea de vârstă pentru public. Filmul nu este pentru cei care îşi pun 23 la telefon sau la maşină ca omagiu pentru titlurile Stelei. Filmul este despre revolta prin fotbal a Sudului sărac împotriva puterii Nordului sau despre driblingurile în faţa portavioanelor Reginei. Asta n-a înţeles nici traducătoarea, care, pe lângă dizgraţioasele gafe legate de fotbal, a făcut şi sacrilegiul ca, atunci când Maradona pronunţă Malvinas, ea să scrie Faulkland.

Taximetristul care mă ia de la cinema, fără să ştie de film, îmi aruncă: „nu-i mai ridicaţi atâta în slăvi pe fotbalişti că nu merită“. Intru în casă, îmi pun „Don’t cry for me, Argentina” şi scriu convocarea la film.

Există prejudecata stupidă că echipa care obţine un trofeu major trebuie să dea câştigătorul „Balonului de Aur”. Aşa s-a putut întâmpla ca în 2006 Italia să dea obligatoriu cel mai bun fotbalist din Europa. Când Cannavaro a primit statutul de rege, fotbalul şi-a confirmat recesiunea.

În 2008, regula nescrisă nu a mai fost respectată. Şi asta deşi Spania a câştigat trofeul continental cu un fotbal-şampanie. Iar Torres, Xavi şi Casillas făcuseră şi un an foarte bun la echipele de club. A fost preferat Ronaldo pentru un anotimp, deşi „Balonul de Aur” se dă pentru un an calendaristic. Ronaldo a fost un jucător banal la Euro şi inexistent în toamnă.

În prima parte a anului, când Ronaldo a jucat bine, portughezul a ratat totuşi penalty-uri în momente-cheie. La 1-0 cu West Ham, portughezul ratează şi United pierde cu 2-1. La Barcelona, Ronaldo ratează în semifinala de Champions League. Salvează Scholes magnific. În finala de la Moscova, „Balonul de Aur” ratează, dar salvează Van der Sar fantastic. Toată echipa se aruncă spre bătrânul olandez. Singurul care nu se duce să-l îmbrăţişeze pe portar este jucătorul autoidolatrizat.

Salutat în Brazilia aproape numai de femei isterice, huiduit în Anglia de fanii care îl văd drept trişorul perfect, scandalos chiar şi pentru presa de scandal, Ronaldo este expresia manelizării universale în fotbal.