Două ţări care împreună strâng populaţia lui Greater New York, Belgia şi Danemarca, au dat afişul finalei feminine de la US Open. Cea mai mare arenă de tenis din lume a fost plină pentru ce avea să fie o Zi a Mamei de neuitat. Nicio mamă nu a mai reuşit să câştige un turneu de Grand Slam de aproape 30 de ani, de la Evonne Goolagong, la Wimbledon, în 1980.

Kim Clijsters încerca acest lucru într-un context extraordinar: revenire pe teren după aproape 2 ani şi jumătate de absenţă, timp în care s-a căsătorit şi a născut o fetiţă. Înainte de sosirea în New York, Clijsters avea doar câteva meciuri oficiale jucate. Însă în finala cu Wozniacki, fostul lider mondial avea să arate acelaşi joc cu care a impresionat pe toată durata lui US Open: forţă combinată cu fineţe şi precizie, un plan de joc coerent, luciditate în momentele grele, condiţie fizică similară cu a unei tinere în formă maximă precum adversara din finală. Clijsters a fost pur şi simplu strălucitoare într-un turneu în care le-a bătut pe cele două finaliste de la Wimbledon, surorile Williams. De fapt belgianca este singura jucătoare care a bătut Surorile într-un turneu pentru a doua oară, după ce mai reuşise această dublă şi înainte de retragere.

US Open 2009 se încheie pe tabloul feminin cu o declaraţie şi o fotografie fără precedent. Câştigătoarea Kim Clijsters le-a mulţumit organizatorilor pentru că au INVITAT-O la acest turneu. Locul său în clasamentul mondial nu i-ar fi permis să joace la US Open. Niciodată în istoria tenisului, o jucătoare care a primit un wild card nu mai câştigase un turneu de Grand Slam. În uralele newyorkezilor care o adoră pe Kimy, belgianca a pozat în faţa fotoreporterilor având în braţe trofeele vieţii sale: cel al US Open şi fetiţa sa care a năvălit pe teren cu suzeta în gură după ce a fost adusă din tribună de tatăl său.

În noapte, la Flushing Meadows, arena este acoperită de faimosul refren „What a lady, what a night”. Într-adevăr, ce noapte, ce doamnă…

Meciul l-a purtat într-o altă dimensiune. Când s-a terminat ultimul punct, privea în jur fără să înţeleagă. După toată acea încleştare, după servicii trăsnet şi plonjoane disperate, după lovituri de geniu şi greşeli agonizante, au început să curgă aplauzele. Aude şi câte un răzleţ „Well done, Andy!” dar ştie că pe teren mai este cineva cu acel nume şi că în acea zi şi în acel loc el nu mai era Andy, ci doar Roddick.

Şi, totuşi, aplauzele sunt pentru el. Altfel un tip arogant, Andy americanul îşi pune acum mâna la gură ca o ţărancă de pe lângă Ploieşti care a văzut prima oară un negru când a dat peste un pilot american catapultat din bombardierul său lovit. Îşi dă seama că nu a învins doar un alt jucător, ci o întreagă arenă, ba chiar o întreagă ţară. Şi că tocmai a semnat ordinul de restricţie vechi de peste 70 de ani prin care naţiunea care a dat lumii acest sport este ţinută departe de gloria turneului jucat în propriul său sanctuar. Iar condamnaţii îl aplaudă pentru asta.

În jur totul este alb şi verde, aşa cum era în după-amiezele de secol 19. Plasticul publictar este ţinut departe de arenă. Ca şi barbaria, primitivismul, mitocănia, supraanimalismul. În faţa lor stă un american care le-a ucis din nou speranţa. Însă ei aleg să aplaude minute în şir un atlet admirabil. Departe, din caverne, se aud fremătând umbrele intoleranţei. Steaua, Ujpest…

Sorana nu ne-a cerut să o lăsăm să se pregătească de Roland Garros, cum o făcea acu’ 7 ani Borcea. Când pierde primul set în faţa lui Jankovic, loja ei nu se goleşte precum cea a reacţionarilor de la Dinamo când câinii sunt conduşi. După victorii, nu are ipocrizia lui Meme şi a Bursucului, care felicită gaşca lui Răzvan deşi înainte de meciul Braşovului în Groapă cei doi îi acuzaseră pe ardeleni că orbitează în jurul lui Dinamo. Sorana nu face declaraţii din astea, „inteligente”, prin care lasă de înţeles că ar putea face blat cu Urziceniul sau cu Stosur. Şi nici nu-şi dă afară antrenorul printr-un discurs de bodegă de Bragadiru. Sorana vorbeşte în engleză cu Mats Wilander la o televiziune paneuropeană. Iar „inima Banatului” face paranghelii cu hituri gen „Steaua e fruncea” arătând că maneaua răzbate şi spre Viena. Sorana este educată, plină de bun- simţ şi de o modestie fermecătoare. Unul dintre cei mai inteligenţi fotbalişti de la noi, Ogăraru, e de fapt tot un arogant agresiv. Fotbalul pe lângă Sorana Cîrstea înseamnă urâţenie, neamprostie, lume interlopă, lipsă de educaţie, sex slab. Niciodată nu o să vezi pe faţa lui Zicu expresia de încrâncenare plină de încredere care ne umplea de speranţă în ultimul game al Soranei cu Jankovic. Ianis, nu o suna vreodată pe Sorana. N-ai nicio şansă, chiar dacă Vertu te-a ajutat în alte faze de atac.

Am fost la microfon alături de Lucescu, Dinu, Călinescu sau Balint. Niciodată însă plăcerea minţii nu a fost atât de intensă precum la meciurile vorbite cu CTP.

Tăticul presarilor din Ro tocmai a trimis un voleu decisiv în Sport.ro. Pune placa invitării unui Becali, ignorând întrebările incomode adresate omului de Pipera. Uitând că trebuie puse şi astfel de întrebări, şi nu doar cele despre ce priză mai foloseşte Murray.

Pentru CTP, între Becali şi Băsescu nu există o mare deosebire de „luminozitate”. Şi totuşi, CTP s-a dus la televizor cu Băse. Pentru a-i pune întrebări care cereau şi ele poate un scuipat. Blocat doar pentru că asta ar fi însemnat sinucidere electorală.

Când Marius Chican a scris despre neregulile de la organizarea Cupei Davis, s-a ales cu o privire din partea lui Ţiriac care ar fi înmuiat şi puşca lui Wyatt Earp. Plus urarea „O să mă ocup eu de tine”. Atunci, CTP s-a transformat din şeful Clubului de Presă în şeful gonacilor de la Balc, scriind un articol despre cum joacă el tenis cu Ţiriac şi cum, în vâltoarea meciurilor, nu a fost niciodată ameninţat.

CTP înfăşoară Sport.ro într-o felie de Becali şi apoi îl aruncă la coş, uitând că aici va trăi cele mai frumoase 12 săptămâni din 2009. Cele în care va face dublu cu Federer, el la microfon, iar elveţianul la fileu. Noi vom fi plecaţi atunci, ca să nu se murdărească de scuipaţi.

Semifinală la Australian - Open între Nadal şi Verdasco. Dacă lui Michelangelo i s-ar fi cerut să decoreze o clădire cu scene din tenis, acesta ar fi fost meciul ales. Singura lui hibă a fost că în România a avut un comentariu de o cu totul altă tonalitate, de parcă vedeam scena debarcării din Saving Private Ryan dublată de Irina Margareta Nistor. Şi apoi a venit finala feminină. Jucată în mai puţin de o oră, interval în care Nadal şi Verdasco nu ajunseseră la tie-break-ul primului set din cele cinci care i-au ţinut pe teren cinci ore şi un sfert. Cu o câştigătoare, Serena Williams, care are mobilitatea Monicăi Anghel pe o scenă de concert. Şi cu o învinsă, Dinara Safina, care, prin faptul că a fost totuşi la un meci de a deveni lideră mondială, arată prin ce criză trece tenisul feminin de azi.

După ce vezi în succesiune aceste două partide, nu poţi să nu te gândeşti la cât de incorectă este corectitudinea politică născătoare a deciziei ca premiile să fie egale la turneele de Grand Slam la masculin şi feminin.

Prezentatorii din România câştigă mai puţin decât Andreea Esca. Toţi cântăreţii din lume câştigă mai puţin decât Madonna. Şi poate doar soţul îi este rival la câştiguri Angelinei Jolie. Pentru că lumea nu are nevoie de false pudori pentru a răsplăti audienţa, popularitatea, puterea de a fascina. Tenisul a fost scos însă în afara lumii reale.

Să fi fost 1981. Părinţii lui Andy Murray încă nu se cunoscuseră, probabil. John McEnroe, tipul care seamănă cu Andy Murray mai bine chiar şi decât tatăl lui Andy, îl mătura de pe harta tenisului pe Björn Borg. Iar România gemea de copii care doreau să se facă Ilie Năstase.

Pe poarta bazei de antrenament intră un puşti însoţit de tatăl său. Nu mai ţinuse niciodată o rachetă în mână şi era destul de timorat. Tatăl era însă întruchiparea ambiţiei. După antrenamente, mă ruga să rămân să mai joc cu fiul său.

Pavel senior stătea în spatele terenului în care juca micul Andrei şi îi taxa vocal fiecare greşeală. Ba, câteodată, îl mai şi cârpea… Andrei era jenat în faţa noastră, dar până la urmă ambiţia tatălui a fost dopingul cu care Pavel ne-a luat rapid faţa tuturor.

Mi-aduc aminte cum am văzut împreună la televizor meciul din ’84 jucat de ai noştri împotriva americanilor în Cupa Davis. Năstase venise din turneele de veterani pentru a-l înfrunta pe McEnroe care instaurase atunci cea mai autoritară dictatură din istoria tenisului - peste 80% din turneele în care intra erau câştigate de el.

Aş mai fi vrut să-l văd o dată pe Pavel cu Rusia la 35 de ani, cum l-am văzut atunci pe Ilie. După abandonul cu Murray, o spune chiar el însă că nu se mai poate. A venit vremea să intre şi Andrei pe poarta unei baze de antrenament, de mână cu un copil.

Tursunov, după problemele medicale apărute la braţ în setul al doilea, îmi părea o echipă a Franţei cu Boumsong şi Abidal în apărare. Hănescu însă n-a văzut meciul jumătăţilor de cocoş din echipa lui Piţi şi, în locul unei retrageri cu fundul pe fundul terenului, s-a dus peste rus. Tursunov a încercat să încropească un Stalingrad, dar, din fericire, meciul se juca în sala lui Ţiriac, şi nu în zăpezile Siberiei.

Pentru oastea lui Piţi-goi urmează Serbia. Ca şi pentru Hănescu. Fotbaliştii lui Antic, umbre ale anticilor Savicevic şi Stoikovic, sunt însă nişte glume pe lângă Novak Djokovic. Săracul Victor, nici nu are opţiunea celuilalt Victor, care poate înghesui savant o autobază în faţa unei porţi. Şi nici nu-i poate arunca mingea unui imaginar Mutu ca să facă el ceva cu ea la fileu.

Azi, în direct la Sport.ro, Hănescu va înfrunta balaurul fără să aibă un Mureşan care să-i acopere găurile din apărare. Când aştepţi o astfel de încercare, realizezi şi mai mult penibilul lamentărilor piţi-eroilor care se bagă la un duel numai cu dublaj.