Încă un minut şi Dică ar fi jucat o partidă întreagă la italieni. 89 de minute. A fost pe-aproape. De fapt „aproape” să reuşeşti înseamnă să fii rezervă, dar niciodată să nu ajungi acolo. „Back-up” spun americanii persoanelor pe care le ţinem aproape în caz de singurătate, ca pe un extinctor pe care îl smulgem de pe perete în caz că ardem în flăcări de chef. Apelăm doar în caz de urgenţă, niciodată la echilibru. Rezerva nu e împinsă pe planul al doilea de altcineva, locul ei este mereu în colţul raftului cu opţiuni. În dragoste, amanta nu e pur şi simplu destul de bună ca să devină titulară. Nu e nevasta de vină, de-aia pe ea nu o părăseşte niciodată, chiar dacă promite şi se scuză prin faptul că ăla micu’ ar suferi. În fotbal, rezerva e omul nepotrivit la clubul potrivit. Sau viceversa. Oricum, ceva nu se pupă şi dragoste cu sila nu se poate. Nici potrivire cu şublerul. Chiar dacă un banc cu ardeleni spune că uneori trebuie s-o potriveşti cu mâna. În fotbal, asta ar fi… henţ.

Secretul premiantului din liceu, cel puţin în cazul clasei mele, a fost să tragă tare în clasa a noua. A marcat câteva teze formidabile, nişte teme inspirate şi, neapărat, predate cu zâmbetul pe buze, şi gata! Profesorii-l strigau pe nume, pe prenume chiar, glumeau cu el şi îi iertau orice. S-a descurcat mizerabil la Bac şi abia a intrat la facultate, dar a dus-o­ regeşte în liceu, cu note jenant de mari, luate pe o lene neruşinată ascunsă sub strălucirea primului an de şcoală. 

Dintr-o astfel de popularitate se hrănesc şi se vor hrăni mult timp de-acum înainte echipele cu istorie. Numele clubului rămâne mare, indiferent de greşelile din prezent. Amintirea rezultatelor glorioase din alte decenii estompează gustul amar al eşecului.
 
Şi cum unii puştani sunt complexaţi de cei admiraţi, la fel, palmaresul echipelor mari îi poate înspăimânta pe unii adversari. Tocmai de aceea, când o echipă fără palmares iese în evidenţă, e ciudat.  Acum cei cu orgoliile rănite cârcotesc: „Urziceni nu arată a echipă de primul loc!”. Poate că nu arată, dar în fotbal nu-i ca-n liceu, să conteze faţa. E ca la pensie: contează agilitatea.

În 2007, polonezii de la Zaglebie Lubin vedeau feţele steliştilor peste tot. Antrenorul lor, Czeslaw Michniewicz, pusese pozele adversarilor pe pereţii vestiarului ca să îi familiarizeze cu feţele celor care urmau să ia gol de la ei. Mircea Lucescu îşi punea jucătorii să vizioneze înregistrări cu „inamicii” până le învăţau şi numărul de la pantof şi nuanţa culorii şiretului. Fiecare reacţie, fiecare tic merită studiat. Nimic nu trebuie să-i ia prin surprindere pe fotbalişti. Şi totuşi, oricât de mult ai încerca, pentru unele lucruri nu eşti niciodată pregătit. Să îţi pierzi simţurile, să uiţi cine eşti, să înveţi din nou să mergi. Să asculţi poveşti despre tine însuţi de la apropiaţi care încearcă să te transforme în ceea ce ai fost. Când maşina ţi se rostogoleşte într-un accident auto, ţi se dă viaţa peste cap. Dacă ceva se poate învăţa din dramele lui Dossey şi Doboş, care au luat-o de la capăt cu încetinitorul, atunci în vestiare ar trebui puse nu pozele adversarilor, ci oglinzi. La volan, singurul adversar ţi-eşti tu.