În generală, căram de două ori pe săptămână plasa cu adidaşi Adibas, tricou Mike și nişte pantaloni scurţi pentru ora de sport. În pauza de 5 minute dintre orele de curs, ne schimbam la grămadă, în beznă, într-un fel de debara cu mingi de baschet pe jos. La următoarea oră de curs, după sport, puţea sala de clasă a transpiraţie ca un autobuz bucureştean într-o zi de vară. Geamurile erau închise: „Închide-l, bă, că răcim!“. Prin clasa a şaptea, fetele s-au şmecherit. Am aflat că două ore consecutive pe lună se putea lipsi motivat de la sport, din motive medicale. Acele două ore au devenit trei-patru. Până şi un coleg s-a plâns de dismenoree ca să scape de chinul ăla. În liceu, aceeaşi poveste urât mirositoare căreia i s-a adăugat următorul element: „deştepţii“ chiuleau ca s-o ardă prin baruri la o ţigară. Premianta clasei alerga de una singură prin sala de sport. În aceleaşi haine în care stătea apoi la restul orelor. În facultate, cel puţin la mine, sportul era facultativ. Nu-l făcea nimeni, studenţii preferau să alerge după o shaorma. Deja învăţasem de mici: sportul e pentru fraieri. Pasionaţii de sport se uită la el doar şi beau bere.

Acuitatea auditivă dăunează grav capacităţii de a juca fotbal.

John Mensah, fundaşul ghanez de la Olimpique Lyon, şi-a băgat picioarele în meciul cu La Havre, sătul să fie jignit de ultraşi. Antrenorul l-a sfătuit să rămână în joc pentru a nu le da satisfacţie rasiştilor, dar ghanezul a luat intenţionat două cartonaşe galbene şi s-a eliberat din spectacolul umilinţei.

S-a arătat vulnerabil, da, dar a transmis un mesaj clar. Nu joacă pentru culorile unui club cât timp este văzut el însuşi ca o culoare. Refuză.

John Mensah aude mai bine decât alţii. Bănel Nicoliţă n-a auzit scandările la Timişoara. Sau, cel puţin, nu a recunoscut în faţa Comisiei de Disciplină a FRF că a fost insultat de suporterii lui Poli acum un an şi ceva. Nici Mutu n-a auzit când s-a cântat în Italia: „Mutu, eşti un ţigan!“ A fost concentrat la joc, a spus.

Au închis ochii şi şi-au acoperit urechile. S-au făcut mici, mici, mici şi au continuat să joace. Nicoliţă a devenit ambasador antirasism pentru asta. Un ambasador mic, mic, mic.

„Fii şi tu, dragă, mai blând cu băieţii!”, zice soţia. „Dac-aş fi fost eu în locul dumitale, nu-l băgam nici mort pe ăla, n-aţi văzut că nu joacă nimic?!”, zice taximetristul  care îl prinde între casă şi club. Unul din o sută din sfaturile cu care este bombardat zi de zi e, poate, pus în aplicare. Nu ştiu soţia, dar taximetristul sigur se va lăuda dacă ar vedea pe teren lipsa mototolului pârât. „I-am zis eu!”.
Aşa, putem spune că foarte rar se bagă tot felul de Neica Nimeni la antrenat. Şi ce dacă? Atâta timp cât rezultatul e bun, să scrie şi „şofer” în contractul omului şi totuşi să nu-l trimitem la primbare.
Dusan Uhrin jr face militărie cu echipa CFR Cluj. Pardon, ar face militărie, dacă ar fi antrenor, în calitate de consilier sportiv doar sugerează ca toată lumea să stea drepţi, iar oamenii îl ascultă pentru că au încredere în el.
Ironic este faptul că tocmai omul care aureşte toate regulile şi face ordine şi-n timpul liber al jucătorilor lucrează într-un cadru atât de lax: din moment ce nu există sancţiune pentru regula ca un antrenor să semneze contract de muncă la o singură echipă din Liga I, am putea spune că e doar e recomandare. FRF sugerează şi consilierul antrenează.