Abia ni se regenerase inima frântă de vederea lui Gigi Becali în cătuşe, că ni s-au umezit ochii când i-am văzut pe arbitri luaţi pe sus de DNA. De data asta n-a fost din milă, deşi dramele unora dintre cei cercetaţi sunt demne de show-uri TV cu final fericit pentru cei loviţi de soartă. Ni s-a rupt sufletul la gândul că nimic din ceea ce credeam nu e adevărat. Aflăm pentru a doua oară în viaţă că, deşi există Ion Crăciunescu, nu există Moş Crăciun. Că ce găseam sub pomul împodobit nu erau roadele ambiţiei noastre de a fi cuminţi, ci cadouri plasate de părinţi după îndelungi şantaje: „Dacă nu eşti cuminte…”

Fotbalul este religia multora pentru că, dacă preotul îţi cere cât vrea, se mai uită şi la om, pentru o nuntă sau o înmormântare, dacă în politică regula e ca în Fight Club: „Nu există nicio regulă”, dacă acasă mergi pe vârfuri sau dansezi în funcţie de toanele consoartei, în fotbal ştii o treabă! E vorba de cât şi cine aleargă şi dă gol. Simplu! Totul are un sens, ştii la ce să te aştepţi. Probabil şi Einstein iubea fotbalul, sătul de atâta relativitate. Dacă n-ar fi de râs, ar fi de plâns.

Am aflat că în fotbalul de la noi totul este arbitrar.

Ne dorim un selecţioner mare. Pentru că nu-l putem plăti, îl punem în vitrină pe ăla mai mare şi-l aşezăm pe bancă pe ăla mai mic. Un fel de „Milli Vanilli” naţional. Stă la poză cel care ia faţa publicului şi face treaba ăla mai mic, destul de talentat. Asta e, nu poţi să le ai pe toate.
Tot timpul facem compromisuri. Între Iliescu şi Vadim, majoritatea l-a ales pe Iliescu. S-a spus atunci că a fost răul cel mai mic. Între Băsescu şi Năstase a fost ales, la limită, Băsescu. Chiar el spunea, în ultima dezbatere electorală de la Televiziunea Naţională, că românii au ajuns să aleagă între doi foşti comunişti. A fost ales poate comunistul cel mai mic.
Răzvan Lucescu nu e răul cel mai mic, e doar un antrenor mai mic decât tatăl său. Dar extrem de norocos. Unii moştenesc de la tată culoarea ochilor sau talentul, alţii un nume rezonant, cecuri şi contracte în alb. Lucescu jr le-a moştenit pe toate.

Am o mătuşă care-şi tot încurcă răposaţii soţi. Ba cu primul a fost în Rusia, ba cu al doilea, ba n-a fost Rusia, ci în Germania. În orice caz, a avut mai mulţi soţi, iar în Rusia sau în Germania a fost superb.
Timpul vindecă orice rană. Cu timpul, uiţi. Uiţi ce te-a făcut fericit, ce te-a durut, uiţi şi pe cine şi cât ai iubit. Uiţi şi cât de rău a fost. De-aia Cimitirul Ghencea e plin de nostalgici în fiecare an pe 26 ianuarie.
Mulţi se bucură la ideea că s-ar întoarce Hagi la naţională. Regele e mare, toată lumea îşi aminteşte de stângul lui, de pasele lui precise, de talentul său incontestabil ca fotbalist, de succesul lui ca antrenor la Galatasaray Istanbul în 2004-2005, când echipa a luat Cupa şi s-a clasat pe locul al treilea în campionatul intern. Sunt doar zvonuri că în anul în care clubul turcesc împlinea 100 de ani s-au plasat valize care să facă mai lin drumul spre câştigarea campionatului. Cât despre alte rezultate ale sale ca antrenor, n-au prea rămas în memoria colectivă. Probabil pentru că „a fost greu, cum să zic, şi trebuie să muncim mult“. Trăiască Regele! Până o să-l regretăm pe Piţurcă. Şi aşa mai departe.