Ca să reînvie minunată în toamnă, în Liga lui Mitică trebuie să se întâmple ceva dramatic. Să se însoare cineva, să divorţeze sau să aflăm dacă nu cumva chelnerul chel e chiar copilul lui Copos.

În mai toate serialele, asta aduce finalul de sezon. Scenariştii nu au milă. Cum altfel ar lua-o de la capăt, dacă nu ar dărăma într-un episod ceea ce au construit în vreo douăzeci şi ceva?  Abia când audienţele scad, se zideşte o Ana şi poveştii i se pune cruce de-a binelea. Dar dacă totul merge bine, sezonul se termină mereu în coadă de peşte, cât să rămăi perplex, nelămurit şi poftind încă o linguriţă de dulcegării.

Finalul de sezon al acestui campionat ne-a tăiat răsuflarea de ne-am învineţit: mai, mai că ne omoară suspansul. Mai e vreun arbitru corect? Câte puncte are Timişoara? Va dezbrăca Gigi treningul? O va lua sau o va părăsi la altar Steaua pe Unirea? Va recunoaşte Codreanu că s-a pupat cu Frăsineanu? Pentru a afla răspunsurile, rămâneţi cu noi. Nimic nu e mai rău ca sezonul ăsta decât sezonul următor!

Am auzit oameni care se bucură că Mircea Lucescu a adus Cupa UEFA „acasă”. Acasă la el, poate. La clubul Şahtior Doneţk, da. În România, nu. Faptul că am văzut tricolorul la sfârşitul frumoasei finale e doar o întâmplare fericită. Nu ne putem asuma nici măcar un gram din greutatea meciului doar pentru că avem cărţi de identitate asemănătoare.
A făcut multe în România, dar oare asta l-a ajutat?

Behavioriştii anglo-saxoni spuneau că educaţia te formează. Cum ar veni, în funcţie de câte ori o dai în bară, de indicaţiile pe care le primeşti, de piedicile care ţi se pun, ajungi să fii un om sau altul, un campion sau un pierzător. În timp ce continentalii spuneau destul de româneşte că „ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”.

Mircea Lucescu e făcut din material de campion. S-a născut talentat, are în el dorinţa de a evolua, capacitatea de a munci. Putea să se fi născut oriunde, tot sus ar fi ajuns. Nu l-am învăţat noi, la Dinamo sau la Corvinul, ce e fotbalul. Nu ne datorează nimic. Când era „câine”, n-a învăţat pavlovian reţeta succesului. A văzut jocul de sus mereu, s-a antrenat, a antrenat. Şi-a găsit singur drumul.

Prietena mea cea mai bună se mărită. E foarte fericită. E fericită de când l-a cunoscut pe viitorul mire, desigur, dar este entuziasmată de când tipul a cerut-o de soţie. Probabil ca-n filme, nu ştiu sigur, n-am fost de faţă, a zis “da”, s-au pupat, au luat la telefon persoanele cele mai apropiate ca să dea vestea. Apoi ne-am entuziasmat şi noi!

De la prietena mea până la diverşi care abia îi cunosc pe cei doi logodnici, dar au aflat totuşi de veste, toată lumea a fost luată prin surprindere de cererea în căsătorie. Mă rog, în măsura în care poţi fi surprins că doi oameni care se iubesc şi locuiesc împreună de doi ani se căsătoresc. N-a fost o veste şocantă, ca şi cum aş fi aflat că Mircea Sandu şi-a dat demisia de onoare, dar a fost destul de surprinzătoare încât să ţip “Felicităăăăări!” ca la “Goooooool!”.

La fel, meciurile bune sunt cele cu final neaşteptat. Fără farfurii zburătoare sau atacuri teroriste pe teren, dar cu puţin suspans cât să nu aţipeşti cu sămânţa-ntre dinţi şi sticla de bere în mână. Nu doar scorul contează. Ce dacă s-a terminat 1-0, dacă în 85 de minute mingea a fost ameţită de colo-colo într-un du-te vino haotic? Meciurile adevărate sunt cele care te entuziasmează şi despre care se vorbeşte până la adânci bătrâneţi.