În 1992, când a venit prima dată în România, a fost revoluţie. Au rămas emblematice pentru isteria de atunci fetele alea care plângeau, îşi rupeau bluzele de pe ele şi urlau „I love you, Michaeeeeeel!” O galerie atât de disperată nu s-a mai aflat niciodată pe stadionul Naţional.
 
Michael era mare. Atât de mare încât nu ne puteam supăra pe el, orice ar fi făcut. În ultimii ani se îmbrăca ridicol, arăta monstruos, se târa prin tribunale ca o stafie rujată, scotea fii pe bandă rulantă din relaţii care se bănuiau a fi contracte de prestări servicii, jongla cu propriii bebeluşi din balcon. Numai de admiraţie nu era demn Pedo Pan! După un album ca Thriller, nimic nu a mai contat.

„Il iubim pe Michael atât de mult, că la primul copil l-am iertat”. Chris Rock a spus asta şi multă dreptate a avut. Nu era vorba de primul fiu, ci de primele acuzaţii de pedofilie. Michael, te iubim, ciudat ca tine nu mai găsim!

De la geamul apartamentului meu se vede Stadionul Naţional. Se vede dacă te ridici pe vârfuri, în balcon, aşa cum îmi descria agentul imobiliar situaţia când vorbeam la telefon, înainte să fi trecut pe aici. De ceva timp, acolo se văd multe macarale. Macarale care râd în soare, dar care nu se mişcă deloc. Mă gândesc încântată că voi fi la faţa locului la meciuri importante sau la concerte, dar sunt îngrozită de zgomotul care mă va chinui când îmi va fi lumea mai dragă. Totuşi, îmi dau seama că mai e mult până să aud imnul naţional sau vocea Madonnei de la balcon. Deocamdată, în zonă se aud doar greierii şi, culmea, constructorul Max Bogl că ne anunţa că lucrările pot fi sistate două luni pentru că primăria nu dă banii la timp. Fotbaliştii sunt în vacanţă, n-au decât să se odihnească puţin şi muncitorii. Cum va fi gata stadionul până la anul? Dar mai ales, dacă nu va fi gata, cum retragem angajamentul de a găzdui o finală de cupă europeană? Clar, pentru o asemenea veste trebuie trimis un sol cu obrazul gros: Mircea Sandu.

Dan Petrescu şi Unirea Urziceni sunt enervanţi ca acele cupluri care nu se ceartă niciodată. Le ştiţi cu toţii, le-aţi întâlnit la petreceri, la reuniuni de familie, în vacanţe, la grătare. El se referă la ea numai cu „iubita” sau, în cele mai grave cazuri, cu „mami”, ea la el cu „iubire” şi îşi zâmbesc tot timpul. Se ating mereu şi se alintă cu buzele ţuguiate ca-n prima zi în care s-au giugiulit. Chiar acum două zile m-am ţinut de ficat nimerindu-mă lângă un cuplu ideal la o şezătoare modernă. Povesteau încântaţi cum nu puteau conveni pe nimic în vacanţa de anul trecut, unul trăgea spre sporturi extreme, altul spre o lectură nepericuloasă într-un şezlong. De atâta dragoste, bineînţeles că porumbeii s-au aruncat împreună din avion, respectiv s-au tolănit la soare, întru fericirea aproapelui. El ar fi băut o bere, dar ea nu ţinea regim, ea ar fi mers prin magazine, dar el nu voia, aşa că pâmă la urmă au băut amândoi câte un ceai. Toată lumea a fost fericită! Sau, în aceeaşi măsură, nefericită. Ca într-o reclamă la Prozac, povesteau asta folosind multe diminutive şi se ţineau de mână şi când se scărpinau delicat pe nas. Ăştia o să trăiască o mie de ani, mă gândeam. Noi, restul, vom muri repede, certaţi, nervoşi şi îngreţoşaţi de armonia dintre ei.