Dan Petrescu şi Unirea Urziceni sunt enervanţi ca acele cupluri care nu se ceartă niciodată. Le ştiţi cu toţii, le-aţi întâlnit la petreceri, la reuniuni de familie, în vacanţe, la grătare. El se referă la ea numai cu „iubita” sau, în cele mai grave cazuri, cu „mami”, ea la el cu „iubire” şi îşi zâmbesc tot timpul. Se ating mereu şi se alintă cu buzele ţuguiate ca-n prima zi în care s-au giugiulit. Chiar acum două zile m-am ţinut de ficat nimerindu-mă lângă un cuplu ideal la o şezătoare modernă. Povesteau încântaţi cum nu puteau conveni pe nimic în vacanţa de anul trecut, unul trăgea spre sporturi extreme, altul spre o lectură nepericuloasă într-un şezlong. De atâta dragoste, bineînţeles că porumbeii s-au aruncat împreună din avion, respectiv s-au tolănit la soare, întru fericirea aproapelui. El ar fi băut o bere, dar ea nu ţinea regim, ea ar fi mers prin magazine, dar el nu voia, aşa că pâmă la urmă au băut amândoi câte un ceai. Toată lumea a fost fericită! Sau, în aceeaşi măsură, nefericită. Ca într-o reclamă la Prozac, povesteau asta folosind multe diminutive şi se ţineau de mână şi când se scărpinau delicat pe nas. Ăştia o să trăiască o mie de ani, mă gândeam. Noi, restul, vom muri repede, certaţi, nervoşi şi îngreţoşaţi de armonia dintre ei.