Pro sport

După ce bucuria şi deznădejdea trec, statistica întinde un tentacul şi strânge tot: puncte, goluri, cornere, promovări, retrogradări, victorii, egaluri şi înfrângeri. Tribunele, barurile şi pieţele se golesc, oamenii pleacă acasă. Unii râd euforic, alţii simt că plumbul norilor le-a căzut în cap. Ies la lumină arhivarii, cu obiceiul lor nesărat şi util de-a depozita tot, până la ultimul cartonaş. Protagoniştii prezentului păşesc în trecut, fiindcă lumea şi-a întors deja ochii spre viitor. E grabă mare. Vine finala Ligii Campionilor. Vine turneul final al lui Euro 2012. Vin Jocurile Olimpice. Noi nu avem răbdare, nu timpul. Căci noi suntem cei care, aşezând cât mai multe întâmplări pe curbura timpului, ne hrănim cu iluzia că trăim mai mult. [...]

„Originalul nu se ridică la nivelul traducerii”, a glumit cândva Borges în marginea unei cărţi. Într-un sistem de aşteptări prost calibrat, şi finala Europa League de miercuri devine tot o chestiune de raportare, comparaţie şi nivel. Înainte de-a fi fotbal, Athletic - Atletico duce discuţia spre snopul de nelinişti care ne asediază mentalul. Iar prima dintre ele, drapată în falduri ambiental-logistice, sună aşa: suntem oare nişte gazde la nivelul oaspeţilor pe care-i primim? Putem întâmpina doi emisari ai campioanei mondiale şi europene fără să ne crape obrazul de ruşine? Ce facem cu blocurile gri-moloz, cum astupăm gropile, unde închidem câinii vagabonzi, cum îi pitim pe cerşetorii şi pe hoţii din centrul vechi? Cum ne camuflăm micimea în faţa marilor care ne calcă pragul? Dacă aceste întrebări ar fi fost exprimate înainte de depunerea candidaturii pentru finală, lucrurile ar fi avut o logică. Acum ele nu fac decât să confirme o înclinaţie spre autoveştejire care a produs deservicii României şi cu alte prilejuri. Sindromul ultimei găini din Gostat lucrează mai departe. Ne considerăm inferiori din plecare şi ţinem la privilegiul de-a ne picta singuri în culori urâte (dacă aceleaşi critici vin din partea altora, ne burzuluim imediat şi scoatem la bătaie clişeul apusenilor care ridicau catedrale fiindcă noi stăteam stavilă turcilor). Ei bine, mărturisesc că nu particip la repetiţiile acestui cor defetist-panicard. Şi asta nu din mândrie sau îngâmfare de bucureştean (n-am aşa c [...]

În plin comunism, un dirijor român s-a aşezat de-a curmezişul propagandei oficiale şi a lăsat să-i scape o nedumerire: Dacă la ei [...]

Din dragoste de fotbal, ne repezim să-l înţelegem greşit. Există o pripeală a judecăţilor, a gândurilor şi a gesturilor care ne preschimbă în adolescenţi impulsivi şi nesiguri. [...]

Moartea lucrează democratic, la fel ca pojarul şi prostia. Sigur, s-ar putea face multă literatură pe tema sentinţelor executate sau comutate din fotbal. Dar ar fi literatură, nimic altceva. Oricât de tentantă ar părea inflamarea mistică şi orice scenarii ale miracolului am fabrica, până la urmă tot ne-am trezi faţă în faţă cu un adevăr de neocolit: există lucruri pur şi simplu inexplicabile. Nimeni nu poate spune de ce Dani Jarque a murit vorbind cu prietena la telefonul mobil, în timp ce Clive Clarke s-a întors la viaţă în pauza unui Leicester-Nottingham din Cupa Angliei, după ce totul părea pierdut. La fel, nimeni dintre muritori nu ştie de ce Piermario Morosini a pierit, iar Fabrice Muamba a supravieţuit. Intenţie divină? Planuri dincolo de priceperea noastră? Predestinare? Sigur, sunt variantele cele mai comode. Altfel, ar trebui să recunoaştem că habar n-avem de ce unui tânăr îi explodează bomba din ventricul, iar celuilalt i se dă voie să-şi reia viaţa după şaptezeci şi opt de minute de moarte clinică. De ce unuia i se pregăteşte crucea, pe când celălalt scrie dedicaţia pentru salvatori pe tortul festiv. Retina a obosit de atâtea ştanţări ale morţii. Marc-Vivien Foé dându-şi ochii peste cap înainte de-a se lăsa la şi în pământ. Miklós Fehér căzând ca răpus de rafală pe teren. Antonio Puerta plimbându-se şovăielnic pe tuşă înainte de-a coborî în vestiarul unde-l aşteptau cinci atacuri de cord. Ştefan Vrăbioru îmbrăţişând gazonul exact cu disperarea şi cu gesturile lui [...]

Ironia vieţii trebuie căutată uneori în ironia cuvintelor, în încărcătura lor neaşteptată şi subtilă. [...]

„Finis coronat opus.“ Ştiau romanii ce ştiau. Şi uite că – rigizi, previzibili şi nesăraţi, cum îi cred unii şi alţii – nemţii au început înţelepţirea prin latină. (Ăsta da, şoc al civilizaţiilor.) Şi au ajuns, cu acea meticulozitate care-i transformă chiar şi azi în motiv de glumiţe, la concluzia impusă de antici: sfârşitul încununează opera. Iar sfârşitul nu înseamnă ultimul fluier din Borussia Dortmund-VfB Stuttgart 4-4, ci minutele care au urmat. Când se încheie o scenă de amor năbădăios, telespectatorii smulşi din contemplaţia carnaţiilor goale devin atenţi la ce-şi spun partenerii la ţigara de după. La fel şi aici. Meciul în sine a fost un cocktail spitalicesc de entuziasm, talent, vulnerabilitate şi ţăcăneală, cu opt goluri, dintre care şase în ultimele douăzeci de minute, şi cu basculări peste basculări ale scorului. Însă minunea a început abia după ce s-a sfârşit nebunia. [...]

De ce mai stau? Ce aşteaptă? Nu-şi dau seama că s-a terminat? Întrebări de copil nerăbdător, care fuge de la ore ca să vadă meciul, dar nu pricepe căpoşenia publicului. [...]

Semiîntunericul estompează doar trăsături, nu şi idei. Complotiştii se adună în fum de ţigară şi în aluzia unei piese de jazz. E seară, e primăvară, e cald – altfel spus, e Timişoara unui miez de martie care te somează să te îndrăgosteşti şi să nu-ţi mai aparţii. Barul din subsol pare un loc propice pentru uneltiri şi confesiuni. [...]

Zilele trec, impresiile rămân. Ce s-a petrecut joi seara pe Old Trafford a fost o poveste despre şarmul candorii şi totodată un manifest de estetică a fotbalului. [...]