Fanii Stelei l-au votat aşa cum au putut pe Gigi Becali. Unii au putut mai bine, alţii mai puţin bine. Cine ştie, poate rezultatele finale vor scoate la lumină un dolofan 2%. Indiscutabil, o victorie pentru groparul Stelei care - după propriile mărturisiri actualizate - a băgat „câteva mii de euro şi a scos o sută de mii de voturi”. Pentru cine nu ştia, evlaviosul Gigi a venit să facă afaceri în politică şi, chiar dacă duminică cercul său pare că s-a închis definitiv, el pleacă mulţumit.

Niciun român n-a declanşat mai multe sloganuri decât Gigi Becali. Despre cioban s-a spus orice, s-a strigat orice şi, mai ales, s-a înjurat orice. Rimele i s-au potrivit oricum. A inspirat toate categoriile sociale. Mă aştept ca de Revelion, la Televiziunea publică, Gigi să fie satirizat în scenete ca un simbol popular al acestui neam, un fel de Bulă de mileniul III în care să ne regăsim într-un fel cu toţii.

La douăzeci de ani de la Revoluţie, bilanţul civic al românilor e stânjenitor. Furturi, lăcomie, harababură, mizerie, disperare. N-avem încă un drum al nostru, bătătorit şi sigur. În ţara asta, chiar şi scurgerea timpului e o sursă de mediocritate.

Francezii s-au calificat la Cupa Mondială după un gol pe care nici Tiberiu Lajos nu l-ar fi acordat dinamoviştilor în vremurile lor de glorie. Toată presa franceză a scuipat a lehamite după un asemenea meci. L-a arătat cu degetul pe selecţionerul-magazioner, a întrebat preşedintele, a întrebat jucătorii şi n-a aflat decât ceea ce ştia deja: o calificare de doi lei rămâne o calificare.

Niciodată Franţa n-a ajuns atât de ruşinos la un turneu final. Poate că alte mari naţiuni da, începând cu Germania, continuând cu Italia sau Anglia şi terminând tot cu Germania, desigur. Se spune despre erorile de arbitraj că se echilibrează de-a lungul unui sezon. Iată că teoria e valabilă şi la o scară mai mare.

Irlandezii sunt singurii jucători de fotbal care au făcut până acum din Stade de France un templu viu. Lumea i-a iubit, a vibrat alături de ei, i-a susţinut şi îmbărbătat. Soarta a dorit ca ei să părăsească arena cu aripile frânte şi împachetate într-o bulă mincinoasă de carton. Demni şi verzi.

Români, să nu ne facem griji! Pe noi nu ne regretă nimeni. În concepţia noastră, demnitatea e o virtute care a expirat de mult.

Cel mai talentat fotbalist irlandez al zilelor noastre nu mai joacă pentru naţionala Irlandei de doi ani, deja. Mai exact, de la 21 de ani. S-a retras pentru că se plictisea să-şi reprezinte propriile culori pe scena lumii. „N-am simţit niciodată nicun fel de plăcere când veneam la naţională, m-a lăsat pur şi simplu rece”, s-a justificat în presa regională. Selecţionerii n-au avut ce-i face. Nici măcar Giovanni Trappatoni. Italianul ar fi încercat o mediere a cazului, dar, auzind de la cei de lângă el despre ce e vorba, s-a conformat: i-a promis că până la Paştele Cailor nu-l convoacă.

În toamna lui 2007, băiatul n-a venit la reunirea lotului pentru că-i murise bunica. Media irlandeză a aflat ulterior că fusese o minciună. Totodată, şi începutul sfârşitului. De când părinţii n-au mai decis pentru el, jucătorul şi-a configurat priorităţile. A întâlnit o fată, şi-a format o familie, apoi şi-a abandonat cariera internaţională. „Irlanda înseamnă mult amatorism”, a scris el în coada explicaţiilor.
Stephen Ireland ar fi putut să fie un nume mare. Pentru irlandezi a rămas doar un prenume oarecare.

De vreo zece ani, patronii noştri tot retrag echipele de pe teren. Etapă de etapă, jucătorii sunt chemaţi afară ca vitele. Se supun, nu crâcnesc. După care ei între ei, conducătorii, încep răfuiala. Astea sunt meciurile care chiar contează. Uneltele puse la dispoziţie de Liga Profesionistă cadrează perfect cu limbajul protagoniştilor. Dacă unul alege sudalma la televizor, celălalt îi dă cu parul în cap în parcare.

Dar raportul de forţe se schimbă şi până la urmă nimeni nu rămâne dator. Împerecherea frăţească a injuriilor face ca fotbalul nostru să poarte responsabilităţile lumii în care trăim: le datorăm scuze nebunilor!

N-am văzut încă retrageri definitive. Şi mi-e dor de ele. Îmi lipsesc vitele care se scurg fără speranţă spre un vestiar în formă de pâlnie, unde gâlgâie lehamitea creditorilor. Vreau vorbe fără întoarcere şi priviri care interzic rejucarea şmecheriilor. Vreau decizie, chiar dacă asta înseamnă la urma urmei la fel de multă tâmpenie. Sper într-un scandal uniform recunoscut planetar.

Aş putea să-i iubesc pe toţi atât timp cât n-ar mai fi. Probabil că i-aş iubi din ce în ce mai mult. Iubirea implică suferinţă. Şi lipsuri. Să vină ziua în care să spunem şoptit „ne lipsesc”. Măcar de-ar veni.

Cred ca după ce va fi văzut cele zece goluri de pe „Gerland”, dintre Lyon şi Marseille, marele Pele şi-ar dori ca porţile să fie mai mici, un pic mai mici…
E posibil, de asemenea, ca sponsorul invizibil al celor două echipe de Champions League să-şi fi propus un 6-6, ca la Tase acasă, dar timpul a fost nemilos cu pariorii din întreaga lume.

A fost atâta tensiune publică în jurul meciului, încât e mai mult ca sigur că fiecare spectator şi-a trăit deznodământul ca pe propria condamnare. A plouat cu momente poetice şi cu zâmbete naive. La sfârşitul luptei, cei doi antrenori parcă veneau de la Cernobîl. „Ce e prea mult strică”, au rostit Deschamps şi Puel în cor, contaminaţi de un fotbal pe care nu-l stăpâneau.

După ce în dubla cu Liverpool, Lyon a marcat de fiecare dată decisiv în minutul 90, acelaşi lucru s-a întâmplat şi duminică împotriva lui OM. Pe jumătate însă, întrucât minutul 93 a aparţinut statisticii: de peste 50 de ani nu s-a mai văzut o astfel de grozăvie în societatea franceză.

Ca să mai învârt o dată cuţitul în rană, Marseille a avut două goluri avans la intrarea în ultimele zece minute, dar la debutul prelungirilor era învinsă şi exclusă din lumea bună.

Pentru o aşa revărsare de nebunie, meciul ar merita Premiul Nobel. Dacă nu printre academicieni, măcar la farse intelectuale.

În genialitatea-i proverbială, Mircea Lucescu a mai dat drumul la o afirmaţie plină de sens: „În momentul de faţă, Europa League e mai puternică decât Liga Campionilor”. A se citi, acesta e motivul real pentru care Şahtiorul nu-şi pierde vremea prin Champions cu fel de fel de nătărăi.

Dacă vă surprind cât de cât vorbele Maestrului, înseamnă că nu vă pricepeţi la fotbal. Reamintesc că ucrainenii Domniei Sale au dat deja piept cu trei tenori ai soccerului continental, aş numi aici pe Partizan Belgrad, FC Bruges şi Toulouse FC. Iar viitorul e negru. În „16”-imile de finală, concurenţa va deveni imposibil de suportat. Judecaţi şi singuri: în momentul de faţă, Barcelona, Liverpool, Bayern, Atletico, Marseille, ŢSKA Moscova, Standard Liege şi Stuttgart ocupă un loc virtual de Europa League. Clar, nu? Păi, ce interes mai poate prezenta Liga Campionilor în faţa acestor argumente?! Mai ales dacă echipe mediocre precum Rubin Kazan, Olympiacos Pireu, Wolfsburg sau Unirea Urziceni merg mai departe în C1.

În acest timp, Stoichiţă şi Panduru nu consideră suficient de lucrativă Europa League şi declară că Steaua preferă Liga lui Mitică. Ajută-i, Doamne, că sunt tineri şi nu ştiu ce spun!

Dan Petrescu a făcut un circ colosal în timpul şi mai ales după meciul cu Craiova. Reacţiile sale n-au nimic omenesc în ele. Sunt pur şi simplu izbucniri animalice. Antrenorul campioanei României nu se poate controla şi nu poate răspunde pentru gesturile ori vorbele lui. A devenit enervant să-l suportăm la fiecare meci. Cu o asemenea purtare, omul ăsta ar trebui interzis definitiv pe stadion. Să-şi conducă echipa din faţa televizorului, cum fac atâţia suporteri din toată lumea!

De cele mai multe ori, lui Petrescu îi lipseşte luciditatea. În orice caz, sâmbătă seară i-a lipsit cu desăvârşire. Craiova a fost net peste Urziceni. Au existat momente în care ar fi trebuit să-ţi fie jenă că pe teren se află campioana ţării. Unirea n-a propus fotbal, tot ce şi-a propus se poate rezuma în două vorbe: ură şi încleştare. Golul din minutul 90 e pură întâmplare şi chiar sfidare la adresa bunului simţt. O lovitură liberă din apropierea centrului terenului bătuta ciobăneşte în careu şi reluată cu capul de Bilaşco în faţa unei apărări încordate de situaţia din clasament.

Devenit excesiv în orice apreciere, pur şi simplu obsedat de arbitraj, Dan Petrescu îşi pierde din credibilitate cu fiecare meci pierdut sau câştigat. În primul rând, printre semenii lui.

Printre şabloanele fotbalului românesc a mai apărut unul: toate echipele calificate în sferturile de finală ale Cupei îşi doresc să joace finala. Nimeni nu spune „vizăm semifinalele şi apoi mai vedem” sau „vrem să câştigăm tot, indiferent de adversar”. Nu, obiectivul e neutru pentru toată lumea. Finala. Sună sec şi impropriu.

De exemplu, ce nevoie ar avea Gloria Bistriţa să joace în finala Cupei României? Nu mai bine ar încerca să evite retrogradarea în campionat? Sau, mai exact, să reinstaureze sistemul cooperatist de altădată, cu blaturi direct de la lăptar, cu reciprocităţi întinse pe cinşpe ani, precum împrumuturile de la bancă, şi cu dihonia instalată deasupra naţiunii ca un nor radioactiv. Trebuie că regretul lui Pădureanu în momentul de faţă nu e legat de vârstă ori de boală, ci de relaţia tardivă cu Halagian. Câte nu s-ar fi putut schimba dacă s-ar fi hotărât mai repede…
La rândul ei, Steaua ţinteşte alte finale, mai grase şi mai pompoase. Visează să joace în fiecare etapă finala campionatului cu tribunele goale pentru ca patronul ei să aibă ultimul şi singurul cuvânt. Râvneşte la aurul din Europa League şi la toate celelalte comori ale sultanilor de dinainte şi după Bosfor.

La ce i-ar fi trebuit Stelei o calificare în Cupa României? O competiţie despre care se vorbeşte că şi-ar fi adjudecat-o de fiecare dată în ultimii 10 ani.

Meciurile Stelei au şarm doar fără spectatori?! Sau e invers. N-au nicio valoare jucate cu public?! Până atunci, singurul interes pe care aceste jocuri îl pot genera e prin absenţă: cei care nu vin se gândesc că poate au pierdut ceva. Dacă nu fotbalistic, măcar la nivel de cafteală, de injurii, de incertitudine. Moda e să-l înjuri pe patron. Dacă o faci, eşti în normalitate. Dacă n-o faci, nu eşti stelist. Ce eşti, eşti comunist?!

Mă miră un singur lucru în clipa asta. De ce suporterii Stelei acceptă ca meciurile de campionat ale echipei lor să se joace cu porţile închise? Când dreptatea, în instanţă, ar fi de partea lor. Din punct de vedere juridic, nu există un fundament prin care spectatorii posesori de abonamente să fie ţinuţi departe de stadion fără să fi comis nicio agresiune. Fanii Stelei ar putea într-o zi recurge la măsuri radicale. De exemplu, pot forţa intrarea pe teren la meciurile prevăzute a se juca fără ei. În acest caz, Liga ar fi obligată să anuleze partida şi să-i dea meci pierdut Stelei, deci implicit patronului. Cine ar suferi cel mai mult? Repetată de câteva ori, situaţia ar conduce inevitabil la o schimbare: ori se cară ciobanul, ori se rupe definitiv şandramaua. Revolta e întotdeauna pozitivă. Cine ştie, poate ne alegem şi noi cu alţi oameni în funcţiile cheie ale fotbalului românesc!

Realul a invitat 45.000 de pensionari pentru meciul cu Milan. Restul, de până la 75, au fost copii, elevi, studenţi, mame, soţii, amante şi dădace. Deşi meciul începea la ora nouă fără un sfert seara, bătrânii Madridului s-au sculat de pe la patru dimineaţa, cu vreo şaisprezece-şaptesprezece ore înainte, disperaţi să nu rateze nicio firimitură.
Mai întâi au făcut focul în bucătărie (la ora patru dimineaţa, în a doua jumătate a lui octombrie, e destul de frig chiar şi în capitala Spaniei), apoi au pus-o de-un ceai de plante ori de-o cafea şi au stat pe veceu. Au fost ceva probleme. Cu prostata, cu vezica sau cu burtica. Nu mai puţin de 125 de moşi şi 98 de babe au căzut în baie în intervalul orar 5-8, conform unei aprecieri furnizate de Institutul de Statistică a Accidentelor casnice (ISAC), marja de eroare fiind undeva între doi şi trei la sută. Au fost şi momente penibile. Să luăm exemplul lui Carlos Angel Santamarria, septuagenar, care a căzut cu capul în closet după ce a încercat să se spele pe picioare în chiuvetă. N-a păţit nimic la cap, dar şi-a fracturat şoldul. Medicii au trecut-o pe seama emoţiei. Dolores Maria Covatilla, octogenară, a avut un scaun de două ore şi jumătate, astfel încât a pierdut practic toate buletinele de ştiri matinale, vreo două telenovele în reluare, plus patru apeluri pe mobil şi trei sonerii la uşa de intrare.
Ce începe prost se termină şi mai prost. Realul a pierdut meciul cu Milan.