Pentru prima oară de când mă uit la fotbal, am avut impresia că-l venerez pe Allah. Aş fi fost în stare să-l caut peste tot. Prin iarbă, printre stele ori pe sub tricoul lui Schweinsteiger, mi-ar fi fost indiferent unde l-aş fi putut găsi. Miercuri seară, timp de patru minute eterne, între secundele 1.320 şi 1.560, credeam că toată omenirea era cuprinsă de convulsii. M-am simţit atât de aproape de frontiera cu neverosimilul, încât m-am aşteptat să văd intrând pe uşa din sufragerie un hidos cu barbă până la pământ, un monstru cu semnalmentele molahului Omar, eventual un soi de părinte urât mirositor mâncând jumări de pui dintr-o pungă de plastic.

Îl aşteptam să oficializeze ultimul miracol în desfăşurare şi apoi să închidă cu un gest definitiv Coranul fotbalului occidental. Paradoxal, egalarea lui Semih m-a lăsat imobil, cu fundul scârţâind uşor într-o parte. Aveam pistolul descărcat. De-o oră, deja, nu mai credeam în nimic. Îi vedeam pe nemţi intrând în Bagdad pe la urgenţă, despicând cu şenilele lor blonde bairamuri nefiltrate emoţional. M-a izbit şi faţa lui Terim, recunosc. Parcă i se consumaseră toate plăcerile pe lumea asta. Să marchezi de fiecare dată pe final nu mai e un lux, devine în cele din urmă un chin. Există oare mai mare blestem decât să joci o semifinală contra Germaniei?