Fotbalul e pentru dumnezei patetici. Ori pentru ciobani învrăjbiţi în războaie imaginare. Oricum ar fi, focurile lor de artificii în formă de cruce ne dau un sentiment de stânjeneală în faţa planetei. Suntem cei mai buni, cei mai drepţi, cei mai credincioşi, dar până unde contează aceste clasamente la care cel puţin jumătate din logica lucrurilor nu are acces? Steaua a început încâlcit meciul, jucând primul sfert de ceas după cronica de la ‘907. În afară de izmene n-am văzut nimic deosebit. Din înaltul conacului lor, până şi boierii păreau frustraţi, plecându-şi fruntea angoasată de sudoare. Am avut impresia că turcii ne împrumutaseră furcile şi topoarele într-un tablou domestic întregit de turme de boi şi vaci şi de smântâna zâmbetelor grase din tribune. Peste timp, povestea s-a întors în sat. L-am revăzut pe băiatul negricios din episoadele anterioare, cel capabil să fugă de-acasă doar de dragul de-a fugi de propria întâmplare. De data asta luase şi linia orizontului cu el. Să furi orizonturi e mai puţin dăunător decât dacă ai fura fier vechi. Se simte nevoia unor hoţi candizi, gonind în jurul nostru cu buzunarele mustind de acadele. Zâmbetul lor mişcat de retină e uneori săţios şi contagios. Urmându-i, ne aşteaptă un sfârşit cu multe zerouri.

Cu faţa lui de oltean vânzător de pepeni, lusitanul Jose Peseiro a cucerit primul derby bucureştean al campionatului. La modul neconvenţional, e victoria unui negustor agitat, turbulent, aproape vărsătoriu de sânge. După doar 5 etape, am descoperit că individul ni se potriveşte. Dinamica lui Peseiro e dîmboviţeană, gesturile sale nestudiate sunt desprinse din manualul grosier al Ligii lui Mitică, năprasnica lui încruntare ne împlineşte. Un străin neaoş.
Dacă lucrurile merg bine, în maximum 5 etape, Peseiro va fi făcut ţigan pe toate arenele patriei. Ce onoare pentru unul care n-are paşaport de Grant decât de la începutul verii! Pe lângă bâzâitul zăpăcit al lui Taher ori bruiajul şoimăresc de tip Copos, antrenorul ăsta pare un bâzdâbâc importat clandestin de unda de revoltă a Rapidului. Cât trăieşte o astfel de senzaţie? Depinde de medicul pe care-l consulţi sau, dacă nu, implacabil, de vitregia vremurilor.

Acum două zile, măcar vreo jumătate de ceas, Giuleştiul şi-a croit drum prin lugubra vegetaţie carieristă a acţionariatului dinamo­vist. Poate că jucătorilor li s-a părut că pe teren mirosea a câine ud şi a trabuc veşted, iar de la tribuna a doua cobora duhul cel sfânt. Până să ajungă însă să vorbească şi să înţeleagă fotbalul la preţul istoric discutat îndelung, totul nu-i decât o impresie şi un pic de fum.