Lance Armstrong nu mai aparţine ciclismului, cum nu-şi mai aparţine de vreo câţiva ani nici lui însuşi. A devenit un ambasador al vorbelor scumpe şi goale, un politician al globalizării fusurilor orare, o linie aeriană continuă între Atlantic şi Pacific, un termometru înfipt ştiinţific în fundul calotei glaciare, un cobai sacrificat pe zidurile revoluţiilor impopulare, un pumnal pentru siesta devoratorilor de statistici însiropate, un cancer demagogic în lupta împotriva cancerului.

Orice neghiob care posedă un PC băgat în priză şi-l poate permite câteva minute seara în sufragerie. Disponibilitatea lui te costă însă. Milioane de conturi sunt deschise zilnic peste tot în lume în numele unei idei care a murit acum un deceniu într-o eprubetă congelată.

Alături de el vezi filmul care te reprezintă cel mai bine. Dintr-odată asculţi muzica de care aveai neapărată nevoie. În timp ce tu citeşti o carte ori răsfoieşti o revistă, eroul de lângă tine desăvârşeşte toaleta campionilor, monştri stilizaţi pe etichetele de ultimă folosinţă. Cu puţin noroc, se întâmplă să trageţi apa de la WC împreună.

Vestea întoarcerii lui Lance Armstrong, cu tot tam-tam-ul bezmetico-farmaceutic, are ceva coreean în ea. Şi dacă Majestatea Sa va dori să-şi vadă statuia hălăduind de una singură pe munte?

Mă leagă o prietenie exagerată de domnul Turcu. Nu-mi permit să-l critic. Cel mult, din când în când, aş putea să-i dau un sfat. Mi-aş dori să-l văd actor. Simt că i se potriveşte. De exemplu, într-o adaptare pentru televiziune, domnul Turcu ar putea fi domnul Smith din „Cântăreaţa cheală” a lui Ionesco.

Să ni-l imaginăm pe Vasile Turcu repetând la infinit că săptămâna are doar trei zile, de preferinţă „marţea, joia şi marţea”, cu toate riscurile pentru jucătorii profesionişti de table. Ar fi savuros! Cine nu şi l-ar dori trecând pe la toate posturile de televiziune într-o singură seară pentru a explica fenomenul?! Cu vocabularul domnului Turcu sunt convins că n-am avea probleme de percepţie.

Ca să-i putem da replica, l-am putea convinge pe domnul Borcea să accepte rolul de invitat al domnului Martin. La limită, căpitanul de pompieri ar putea fi interpretat de domnul Badea, iar bona ar putea să fie o jună reporteriţă cu coapsele tari, invitabilă după spectacol.

Aş amenaja un pic doar finalul piesei, întrucât nimeni nu-i absurd degeaba în fotbalul românesc. S-ar încheia tot ionescian, dar pe refrenul unui cântecel la modă: „Ana are mere, Dana are pere, domnul Turcu le are pe amândouă şi are şi un Mercedes”.

O frază mi-a atras atenţia weekend-ul trecut. Preşedintele lui Arsenal, Peter Hill-Wood, a declarat că îşi doreşte investitori britanici la club, nu „afacerişti veniţi de la Tombouctou”. E evident unde bate, într-un moment în care fotbalul englez tinde să intre implacabil pe mâna unor magnaţi străini habarnişti. Americani, arabi, şerifi, şeici, iată de-acum şi spectrul Sahelului făcându-şi apariţia deasupra Regatului Unit.

Pentru englezul de rând, Tombouctou e un fel de Fata Morgana. Sună interesant tocmai pentru că nu e localizabil. Nişte rămăşiţe pe retină din documentarele BBC, probabil. Vaga idee a comerţului cu sclavi, a Africii inaccesibile din secolele XV-XVII. Un amestec de istorie şi geografie în paragină. Nouă ne-ar fi venit să spunem Honolulu dacă, din întâmplare, nişte islandezi ar fi dorit să se implice financiar la Bistriţa.

Poate că într-o bună zi, Arsenal va reuşi să îndepărteze definitiv monopolul american ori influenţa ruso-uzbecă din curtea sa. S-ar putea ca peste câţiva ani, aristocratul Hill-Wood chiar să-şi dorească un incompetent la conducere, mai ales dacă se nimereşte unul de-al lui. Va pierde doar poezia fotbalului. Nimeni nu va mai fi nevoit să-şi imagineze leii alergând în piele de crocodil sub soarele violent de la Tombouctou.

Prima certitudine: Steaua nu va avea 18 puncte la sfârşitul meciurilor din grupe. E o surpriză pentru toată lumea, în frunte cu Gigi Becali, desigur, cu atât mai mult cu cât fusesem temeinic pregătiţi să-i vedem pe cei mai fideli supuşi ai Domnului triumfând pe toate fronturile.

A doua certitudine: Steaua va lua „cel puţin un punct din deplasarea la Florenţa”. E o afirmaţie unanimă, cu mic cu mare poporul român şi-a oferit argumentele pe taraba publică în acest sens. Nu cred că există cineva în România care s-ar putea îndoi de aşa ceva. Gigi Becali e perfect convins, jucătorii Stelei ştiu cât valorează, suporterii, jurnaliştii, inamicii şi dobitoacele pământului n-au nici cea mai mică îndoială. Strâns cu uşa, chiar şi Victor Piţurcă ar fi în stare să vadă Steaua în haine de gală cu Fiorentina. Apoi cu Lyon. În fine, oriunde şi cu oricine.

A treia certitudine: ne calificăm. În mod normal, alături de Bayern. Dacă nemţii se încurcă pe undeva, atunci vom trece mai departe „alături de cine o vrea Cel de Sus”. Suntem pregătiţi să aşteptăm verdictul din decembrie, conform ţintarului stabilit. Singura necunoscută: semifinala. Până unde se va implica Doamne-Doamne în acest proiect şi cât suntem noi, românii, de vrednici?

Roma a jucat la Palermo ca un bâtlan șchiop într-o baltă fără pește. Rezultatul l-a făcut pe Mureșan să se umfle în pene de tragedie. A plesnit sacoul prin el. CFR-ului îi mai lipsește crucea creștină tatuată pe ceafă pentru a ajunge la anvergura și decibelii de anticameră ai Stelei, dar anturajul trompetistului învață repede. Paszkany e în rolul negustorului de trufandale chinuit de o infecție a degetului mic de la piciorul drept. Nu știe cum să exporte mai repede, în timp ce anestezia locală a început să-și facă efectul scontat.

Trebuie că Bayern şi-a dorit toată istoria să intre măcar o zi în pielea și stomacul Stelei. Să aibă un patron atât de caricatural, ca-n schițele lui Caragiale. Extremele se atrag, se îndeamnă, tânjesc, suspină. Se vede de la o poștă când nu reușesc. Viaţa obligă la un șir neîntrerupt de bilanțuri contabile pe un fundal sindical din ce în ce mai complicat. Se simte izolarea. Ești pentru tine doar un necunoscut. Nu-ţi mai rămâne decât să dai cu pălăria de paie de pământ, în cazul fericit în care te vede cineva. Un lucru e simplu. Fotbalul nostru nu se joacă. Golurile lui lipsesc de un mileniu și nimeni n-a sesizat lipsa cuiva.

În Feroe, şcolile sunt nişte anexe ale puburilor. De exemplu, şcoala generală numărul 2, împotriva căreia au jucat tricolorii miercuri seara la Thorshavn, e afiliată pubului numărul 1.054. După ce termină orele de curs, elevii, oierii, benzinarii şi motostivuitorii îşi dreg după-amiezele în interiorul acestor localuri, unde adolescenţa lor prinde contur. Acolo fac de toate. De la lectura lui Ibsen şi fentele pe DVD ale lui Simonsen până la scărpinatul în nas şi ecologia sexuală.

Când băieţii au meci, şcoala lor intră între paranteze. În fapt, e o oră şi jumătate de educaţie fizică şi sport. Maioul alb şi şortul bleu sunt obligatorii. Jocul în sine e un fel de jogging. Toată lumea se strânge în preajma careului şi efectuează mişcări laterale, lente ori de înainte-înapoi, fără să-şi solicite prea mult partenerul şi fără să-şi bruscheze inutil adversarul. La capătul celor 90 de minute începe veselia. Echipa se strânge la vestiar, unde schimbă impresii cu antrenorul-instructor, vorbeşte porcos zece minute, iar apoi se mută în pubul de care aparţine.

În Feroe, viaţa are două anotimpuri care se intersectează în fiecare seară: anotimpul lichid şi anotimpul ploios. În rest, vântul aduce şi conduce la aeroport behăitul oilor din lumea întreagă.

Avem încă o dată dovada că naţionala de fotbal nu ne aparţine. Prinsă la mijloc între două lumi false, mai intâi îndobitocită în epoca propagandistă, apoi şantajabilă în varianta concubinajului de cârciumă, echipa asta privită ca un obiect de cult ar trebui în sfârşit percepută ca o veşnică povară sentimentală.

Principala vină a românului e că nu se poate desprinde definitiv de nimic. El nu se eliberează de trecut, nu evadează din prezent şi se cramponează de etichete. La noi, suferinţa şi bucuria merg la pachet, de cele mai multe ori sunt ambalate elementar şi se impozitează genealogic. Noi nu ştim să facem diferenţă între o stare de graţie şi una de păcăleală, iar fotbalul devine adversarul nostru constant şi ireconciliabil. Ne ajută să ne confundăm unii pe alţii. Cel mai bine o facem în mediocritate. Aici existăm prin repere, aptitudini şi o infinită toleranţă.

Ce se întâmplă în aceste momente în fotbalul românesc ne reprezintă intens. E ca în politică. Nişte indivizi ne jefuiesc în numele unor legi sau contracte. Nu dau socoteală naţiunii, modifică sensurile istoriei. Viitorul e o capcană în care ne prindem singuri. Oare vom fi omologaţi pe lumea cealaltă?

E greu să fii vânător de elită în România. Se trage doar cu gloanţe oarbe. Legea nu permite să-ţi alegi ţinta decât în medii involuntare. Bunăoară, n-a putut fi doborât Pleşu. Ditamai burdihanul a scăpat nemătrăşit de ziua lui, acel 23 August în care „scriitoraşul” împlinea 60 de ani. A fost înţepat puţin, ce-i drept, dar nu te poţi duce să împuşti elefantul cu alicele neepuizate de pe vremea dropiilor.

Aflu că a intrat în cătare şi bizonul Iancu. O salvă în direcţia grumazului nu face altceva decât să-i ascută piuitul. „E rănit”, s-au repezit ca hienele ziariştii. „O să fie măcel”, anticipează viclene surse din cadrul federaţiei. Din primele informaţii, la locul faptei, natura şi-a cabrat scaieţii, vântul a căpătat o paloare robinsoniană, duduile angajate cu juma’ de normă la Fisc au intrat în concediu de inventariere.

Pe Bega pluteşte spectrul purpuriu al antepenultimilor dinozauri. Sandu, Dragomir şi Kassai rumegă cu faţa la cameră. Lângă mal, uşor agăţată de-un băţ, cureaua de la brăcinarii de război ai lui Prunea. E lungă şi lată în acelaşi timp. În câteva zile o va năpădi mucegaiul toamnei. Şubreziţi, artificierii se vor întoarce în bucătărie, acolo unde-i aşteaptă eternul derby al borcanelor cu zacuscă şi mirosul de şpagă lustruit temeinic.

După primele şase etape ale campionatului, singurul antrenor care nu pare a fi în pericol e Hizo! În rest, făraşul ori ghilotina îi aşteaptă pe toţi.

Campionul Andone e deja demis, făţarnicul Rednic tocmai şi-a dat foc la valiză, impulsivul Petrescu vrea să plece întrucât echipa nu e lăsată de arbitri să câştige mai mult de trei puncte pe meci! N-am uitat de Peseiro, ale cărui două înfrângeri din deplasare i-au şubrezit serios poziţia de „antrenorul secolului în Giuleşti“. Lăcătuş a evitat in extremis o demisie de onoare, săptămâna trecută, dar rămâne în cărţi pentru decapitare la mijlocul lui septembrie, după Bayern.

Napoli e mai mult ca oricând la mâna lui Mititelu, mai ales după ce patronul juveţilor n-a avut pe cine da vina în „Ştefan cel Mare“. Lui Grigoraş s-ar putea să i se acrească în orice moment lângă Dunăre. Din motivele ştiute, echipa sa nu-şi poate permite să aştepte cadouri din cer (nota bene, acestea vin doar pentru cei care au rude în spaţiu!). Nici Răzvan nu-i nemuritor.

Într-un moment în care tatăl său şi-a pierdut busola în Ucraina, riscul de contaminare cu radioactivii Ligii I îl pândeşte şi pe el. N-am pomenit nimic de Uhrin junior. Asta fiindcă are grijă Iancu de el. E ca şi cum ai pune paznic la fiare… un leu.