O sută douăzeci şi cinci de tuşe a bătut Ogăraru în meciul cu Lyon. Pe unele le-a jucat repede, pripit, la comandă, maşinal. Pe altele le-a cântărit secunde bune deasupra capului, le-a învârtit, le-a răsucit. De câteva ori a luat mingea între mâini, a şters-o de tricou, a săltat-o ca pe o greutate, apoi s-a răzgândit brusc, a readus-o în poziţia firească, a bibilit-o de ziceai că-i din aur masiv şi, într-un final, le-a cedat-o adversarilor… Am observat la el un rictus actoricesc de care nu l-aş fi crezut capabil. Ba chiar o dezgustare de guvernator străpuns în propriul birou de tentaculele crizei financiare. Omul lăsa impresia că joacă într-o piesă prost regizată, cu recuzita defectă şi luminile pâlpâind indecis, în agonie.

Pe trotuarul de vizavi, Petre Marin se învârtea ca un titirez cu mătura în mână. Eram într-o zi de târg. Care imense trase de boi defilau dinaintea lui, lente şi imperiale. Un praf imposibil invada atmosfera. După un sfert de oră abia mai zăreai măturoiul. Bolboroseala fundaşului stânga semăna tot mai mult cu bruiajul undelor ultrascurte. O combină cu rotile mânjite de noroi amestecat cu paie a trecut peste el. O urmă de carne şi sânge e tot ce ne-a mai rămas.

Ce-ar mai rămâne din criza de la Steaua după o victorie cu Lyon? Nişte ameninţări la adresa lui Dinamo, a CFR-ului şi a adversarilor politici ai patronului. S-ar vorbi de Liga Campionilor ca despre substitutul de valoare al Cupei României, iar de campionat ca despre o insuficientă sursă de motivaţie pentru războinicii din Ghencea. „Păi acuma io am ajuns să bat pe Lion, nu prea mă mai interesează pe mine meciurile cu Sportul şi cu Otopeniul”, ne-ar reteza-o Becali.

Ce-ar mai rămâne din demagogia transferului lui Rădoi la Inter după un succes cu Lyon? Două variante, două fraze, acelaşi interlocutor guraliv: „Nu-l mai dau pe Mirel nicăieri! Vreau să câştig Liga Campionilor şi discutăm din vară, la 25 de milioane de ieuro”. Sau „Mi-a spus Giovani că l-a sunat Mourinho şi i-a zis că-l vrea pe Rădoi de mâine, că el mâine vine la Bucureşti să-l ia pe Mirel la Inter”.

Ce-ar mai rămâne din proiectata superechipă anunţată pentru la iarnă după o victorie cu Lyon? „Arthuro şi Kapetanos o să plece, că aşa vrea Becali, şi aduc doi atacanţi de mare valoare, o să vedeţi. Nu mă întrebaţi pe mine de fundaşi şi de mijlocaşi că asta-i treaba lu Marius”.

Ce se va întâmpla cu Lăcătuş dacă Steaua bate astăzi pe Lyon?

În culisele fotbalului, cea mai periculoasă boală e unanimitatea. Domenech a avut 19 mâini care s-au ridicat de sub masă în favoarea menţinerii lui la mustărie. Doar una singură a rămas la nivelul sliţului federal, ezitând între cele două verbe cu înţelesuri multiple la francezi: a trage şi a scoate.
Piţurcă şi-a votat reconfirmarea „cu mânuţele astea două”, într-o şuetă dictatorială nedifuzată de propria karma. După calculele noastre, chiar şi un rezultat de egalitate în Insulele Feroe ar fi fost suficient, având în vedere criza de încredere prin care trece industria norocului.
Într-un recent interviu imaginar acordat presei satirice din Hexagon, venerabilul Murphy e de părere că Domenech e „un tip adaptat societăţii în care trăim, un looser neregretabil”. Încăpăţânat când nu e ilogic, stupid când nu e confuz, pervers când foloseşte termenii căsniciei fără să-i localizeze pe harta sentimentelor. Un junghi când vine vorba de fotbal. „Are optimismul celor care parcă se despart în fiecare zi de meserie”, crede pesimistul.
Dacă Murphy ar vorbi într-o zi drept despre legile noastre nedrepte, ne-am pomeni că fotbalul e o incurabilă drăgălăşenie.

Ne-am propus să nu ne bată Franţa. Naţionala lui Piţurcă de la Constanţa a semănat cu socotelile financiare ale lui George Copos într-o zi de salariu la întreprindere. Am dat puţin, imediat am sperat că le-am întins capcana. Până la urmă, ne-am păcălit pe noi şi am păcălit încă o dată fotbalul.

Conform formulei consacrate, n-am riscat deloc. Ne-am fi putut aştepta ca selecţionerul să umble la cutia cu maimuţe, să-şi împrăştie creierii prin iarbă în căutarea unei soluţii, să mute decisiv vreo piesă în jumătatea adversă, să-şi sacrifice orgoliul în slujba unei idei fericite, să-l reinventeze pe Chivu, să-l catapulteze pe Mutu. Ne-am fi putut aştepta?

Lui Piţurcă i-au răspuns de-acasă milioane de fricoşi şi neputincioşi, toţi restanţierii, blatiştii, ceauşeştii, ilieştii, văcăroii, neamul ăsta de slugoi farsori. „Retrage-te, fă-te că munceşti şi că-ţi pasă, otrăveşte fântânile până-n careul de şaişpe, stai la cutie, lasă-i pe ei să joace, scoate-i din ritm să mai treacă timpul!“. Şi câte alte milioane de reproşuri la adresa universului care nu ne acceptă aşa cum suntem.
Când francezii ne-au egalat am înghiţit în sec, ne-am trimis muierile la origini şi am spus „mulţumesc frumos că s-a terminat aşa“.

Noi nu învăţăm din greşeli. Fotbalul românesc n-a făcut-o niciodată. Meciul cu Franţa e până la urmă doar o poliţă de plătit în familia tricolorilor. Din partea selecţionerului către federaţie, din partea convocaţilor către neconvocaţi, din partea titularilor către jurnalişti, din partea bătăuşilor către mieluşei, dinspre credincioşi către atei (sau mai degrabă viceversa).

Piţurcă are de dus mai departe războiul său cu lumea întreagă, un război fragmentat în zeci de episoade şi încurajat de media noastră poliţienească şi vulnerabilă. Tot ce le putem opune noi francezilor e un pic de minciună în saramură, un strop de ghiveci de conservă şi, evident, SHPRIŢUL, acest upercut balcanic de un cinism nemaiîntâlnit.

Nu-i nevoie de o analiză profundă ca să intuim că rezultatul în sine e nesemnificativ. Sandu va continua să tuşească ori de câte ori i se va aminti de calificare, „un obiectiv prea îndepărtat”. Lupescu va propune variante de-a latul clasamentului şi explicaţii de genul „Feroe e periculoasă şi în deplasare”, iar Mitică ne va aminti că trebuie să ne bucurăm cu măsură, „vin Sărbătorile, oameni buni, şi dacă dă o zăpadă de-aia mare, ne-am curăţat”.

Mi-e dor de toate necalificările inexplicabile de-acum 30 de ani.

Avem un lider la fel de urât ca şi campionatul. O fabrică de invective. Un balaur cu şapte, opt, nouă capete, după necesităţi. Dinamo are aproape numai victorii în Liga I, dar n-a  fost în stare să marcheze niciun gol împotriva celei de-a 37-a calificate în grupele Cupei UEFA. Strâmbu a strâmbat din umeri, Borcea şi Turcu au dat vina pe pasivitatea ofensivă a bisericii ortodoxe, jucătorii şi-au văzut de băutură şi gagicile lor. Din mormântul lui neprihănit, Cătălin Hîldan ne lasă pe noi să numărăm anii. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt…

Victoria cu Farul e plină de zerouri. Dincolo de suma celor 1.000 de succese acumulate pe prima scenă, Dinamo e un zero mincinos şi opac. Câte dintre victoriile sale stau drept în faţa istoriei? În câte dintre ele au intervenit butoanele, arbitrii, sistemul, de câte ori s-au sabotat adversarii? În mod cronologic, urmează tăcerea. Adevărul nu-i decât un intrus sub cortina timpului.

Dacă Dinamo iese campioană la capătul acestui sezon, e semn că ne-am potcovit şi noi, şi Europa, şi preoţii, şi blondele, şi jeep-urile, şi toate rotocoalele de fum în formă de zerouri impecabile din cârciumile patriei. Înseamnă că în afară de nostalgia răului nu ne lipseşte nimic.

Ar trebui să privim înainte cu mânie. Timpul e un jucător parşiv, trişează când are nevoie şi nu dă socoteală nimănui. El e limita iraţională a Clujului în momentul de faţă. CFR-ul lui Paszkany şi Mureșan e un Chelsea de România, conceput din singura idee neromânească valabilă până azi în fotbalul nostru. Ce mândrie să te ştii contemporan în propria ta casă cu ceva ce nu ţi-a aparţinut niciodată!

Ne-am uitat şi n-am înţeles cum cea mai tare echipă din lume a rămas atârnată de grinzile abia asamblate din Gruia, torturată şi aproape spânzurată de nişte ţărani amazonieni brevetaţi în Transilvania. N-au priceput nici ei. Mă gândesc că mulţi englezi l-au implorat miercuri noaptea la 112 pe Dracula, formulând coduri secrete pentru a evada dintr-un horror neanunţat.

Meciul n-a avut nimic din paloarea dâmboviţeană care ne-a copleşit în ultimii ani pe stadioanele Capitalei. Am fost minoritari de la început şi până la sfârşit în atmosferă. A auzit cineva timp de 90 de minute behăitul din mitraliera lui Gigi? Asta şi pentru că alţii ne-au purtat pe umeri crucea, cu mândria adversarului invadat de un necunoscut pe deplin justificat.