E mai bine că s-a terminat aşa. Dacă Bordeaux n-ar fi egalat-o pe Chelsea, Clujul se vedea obligat să trăiască încă două săptămâni româneşte, promiţându-ne la fiecare ceas că va bate în Anglia, pe undeva la fel de miraculos precum o făcuse şi pe Olimpico. Ne-am fi prefăcut că-i înţelegem. Ne-am fi minţit inutil.

Calificarea s-a ratat acum 100 de ani, când clubul bâjbâia dacă să se nască sau nu, când ţăranii transilvăneni se legau ori se spânzurau cu nojiţele de la opinci şi când deasupra oraşului vântul rece de toamnă intona „sic transit gloria mundi”, imnul Ligii din vremea respectivă. Nu te poţi duce la facultate după primele patru clase primare absolvite cu brio la şcoala generală din comună. Nu poţi arde în două luni tot atâtea etape cât alţii în două decenii. Pentru că la nivelul ăsta fotbalul îşi reduce dramatic doza de întâmplare. Noi nu suntem formataţi să navigăm în concret. Apare uzura psihică şi mentală. În final, dacă nu se intervine decisiv, euforia se transformă în caraghioslâc.

Cu toţii ştim ce ne aşteaptă. Un 2009 fără floricele, fără călcâie, fără foarfeci pe spate şi fără simţul umorului. Să-i dea Dumnezeu fotbalului românesc tot ce-i mai bun din ceea ce merită.

După 12 meciuri la rând fără victorie, Steaua joacă astăzi în deplasare cu Bayern München, cea mai parşivă echipă de fotbal din toate timpurile. Optimismul fără argumente din anturajul patronului nu mai încălzeşte pe nimeni. Ne-am plictisit de când războinicii trec prin foc şi sabie toată Europa, acumulând maximum de puncte în toate campaniile imaginare. În realitate, Dorinel e pus la zid de un program infernal pe care l-a moştenit în cel mai nefericit moment al carierei sale, ziua în care a preluat-o pe Steaua de la Marius Lăcătuş. Nu trebuie omis faptul că, după rezultatele reale din campionat, steliştii ar ocupa în această dimineaţă abia locul al 6-lea, cu doar 3 puncte mai mult decât echipa de pe poziţia a 10-a. Dacă asta nu-i o criză profundă, să ne înghită Satana pe toţi!

La Dinamo, relaţiile s-au deteriorat după ultimele două înfrângeri fără gol marcat. Se profilează criza de toamnă-iarnă. Orice alt rezultat decât o victorie cu FC Argeş va da probabil foc vestiarului, iar în următoarele trei luni Rednic ar fi obligat să ia în calcul toate variantele, de la demisie până la demitere, culminând cu o serie de atrocităţi declarative cu impact destabilizator. Mă tem că nu-l mai salvează decât neantul.

Georgia ne-a apropiat mai mult de neputinţă decât de Serbia. Cam aşa au arătat, de altfel, toate „testele utile“ ale naţionalei României de la Valentin Stănescu încoace: nişte zgârciuri. Sigur, vine şi momentul în care confundăm arta cu ipocrizia şi ajungem repede la concluzia că, indiferent de consecinţele jocului, suntem cei mai buni. Pe scara Richter a antrenorilor care ne-au preocupat sau se presupune că ne preocupă, între Hector Cuper şi Radomir Antic, l-am ales deja pe primul.

După mine, meciul a avut un singur indicator de intensitate. Golul de trei puncte al lui Goian. Iarăşi Goian. Acest Van Buyten de Suceava a ajuns să conteze dublu la orice apariţie în careul advers. Ar trebui să lipim afişe cu el. De la stâlpii Bucureştiului şi până la gropile Petrilei, moaca lui bălaie te inspiră. Românul modest şi muncitor, ambiţios şi răbdător, plin de calităţile pe care, de obicei, le vedem la alţii. Goian e o anomalie.

Doar 2.100 de bucureşteni au fost de acord să plătească pentru lumânări în „Ştefan cel Mare“. E puţin, dar vina o poartă în continuare federaţia, acest organ miliţienesc care le-a confiscat încă de acum 15 ani suporterilor dreptul de a-şi iubi ori de a-şi batjocori propriul destin.

Campionatul e şchiop. O echipă fără istorie, fără rezonanţă şi cu palmaresul fluturând în jalea Bărăganului e lider după 15 etape. Echipa unui patron inexistent în mass-media le-a dat la cap eternelor ciomege ale fotbalului nostru multilateral needucat. Urziceniul avea înainte de Meme Stoica şi Dan Petrescu 4 suporteri în Câmpia Română, doi în Dobrogea şi câte unul în Moldova, Oltenia, Banat, Maramureş şi Crişana. Acum sunt vreo 30 cu totul, între care trei angrosişti bulgari.

Îmi şi imaginez ţărişoara asta de găinari şi frezori suportând în hoarde Unirea Valahorum peste două decenii după o salbă de titluri şi Cupe luate în răspăr. Sociologii îşi vor intoxica subiecţii cu întrebări stupide, de tipul „Ce personalitate a vieţii noastre publice îşi petrece duminicile la Urziceni?“, Steaua şi Dinamo vor pica testul revoluţiilor şi al continentelor, iar discipolii coanei Leana vor cere reînmatricularea de urgenţă a Morenilor.

Poate că, la vremea respectivă, Dinamo I şi Dinamo II tocmai îşi vor fi disputat Cupa Tibiilor pe arena „Prof. Dr. Vasile Turcu“, un derby cât o amintire. La sfârşitul jocului, preşedintele Valeriu Argăseală emiţând următoarea judecată: „Astăzi ne-am furat între noi, nici butoanele nu mai sunt ce-au fost“. Măcar de-ar fi aşa.

Am o idee mai bună decât un Campionat European găzduit în devălmăşie de Polonia şi Ucraina. Unul de care să se ocupe personal Nicu Gheară, de preferinţă la ProRapid. O competiţie susţinută şi de promisiunile lui George Copos. „Vom asigura paturile şi micul dejun la preţuri fără concurenţă“. Împărţirea teritorială se va face în felul următor: Nicu va prelua pe piept Kievul şi Varşovia, iar George va calcula TVA la protocol. Nimic din ce e important nu va fi neglijat. De exemplu, de curvele de lux se va ocupa în mod direct aripa tânără a federaţiei, care are de câştigat un meci istoric cu reputaţia ucrainencelor şi polonezelor. În acest sens, ca un cadou de adio, Fathi Taher ar fi acceptat deja să ofere un împrumut destinat supervizării târfelor slave chiar în propriile lor bârloguri.

În rest, va fi un CE pentru oameni duşi devreme la biserică. E unanim recunoscut rolul ortodoxiei în dezvoltarea valorilor morale ale soccerului autohton, unul mustind a rugăciune şi credinţă. De altfel, mascota întrecerilor va fi un popă cu sutană şi crampoane. O imensă cruce tricoloră îi va atârna la piept. Ai noştri vor juca ziua şi se vor ruga noaptea. Secolul XXI se va termina cu capul plecat sau nu se va termina deloc.

Fathi Taher nu mai e investitor la Rapid. De-aici înainte, pentru fomişti, e doar „domnul Taher”, aşa cum şi George Copos a fost ani de-a rândul doar un „domn” la ProRapid, nicidecum un om de afaceri. În unele cazuri, domnia e totuna cu prostia, cu nemernicia.

Există un bilanţ Taher la Rapid? Am impresia că iordanianul mai mult a stat în picioare decât la birou, scremându-se să le acorde domnişoarelor interviuri la sosire şi la plecare. A fost un hopa mitică neomologabil, o jucărie cu bateriile expirate încă de la ieşirea din fabrică. Relaţia sa cu George Copos e o interminabilă farsă bazată pe respingeri de apel şi pe un dialog de tip SMS. Doi adolescenţi care s-au certat pentru aceeaşi fată. În final se demonstrează că niciunul n-a iubit-o.

Lipseşte scena din peşteră. Momentul în care cei doi găsesc comoara mult râvnită. Un munte de galbeni se întinde la picioarele lor. Cine se apleacă primul să cântărească bogăţia? Cuţitul cui străluceşte în fundal? Ştiu, am fi înclinaţi să răspundem mai întâi Taher, adică, între ei, el e fraierul, el se repede să-şi acopere faţa printre gologani. Dar, atenţie, abia după ce-l invită Copos. Îl bănuim mai curtenitor, mai românaş, mai bandit pe Georgel. Oare de ce? L-a văzut cineva ieşind învingător dintr-o lume fermecată?

Meciul de pe Gerland ne-a arătat încă o dată din ce aluat primitiv e făcut adevărul. Şi de cât de multă minciună are nevoie fotbalul românesc ca să-şi supravieţuiască.

De trei ani, Steaua străbate Europa în căruţa poleită cu aurul imobiliar al lui Gigi Becali fără să vadă nimic. Nu muzee, nu statui, nu monumente. Nici măcar morminte. E goana orbilor către un Dumnezeu creditor, un puritan de faianţă surghiunit la capătul galaxiilor.
Ce-a făcut Dorinel? A legat pe aceeaşi sfoară unşpe motani de cârpă şi i-a întins deasupra unui oraş cu respiraţie de leu paraleu. A strâns din buci aproape o repriză, timp în care o frică albastră le invadase celor de-acasă mintea şi sufletul. Primul lor gol a venit precum discursul preşedintelui de Anul Nou: planificat, stupid, neterminat.

Nici ciunga nu mi s-a părut de bun augur. O molfăială golănească, o neştiinţă de şcoală primară alungată cu polonicul, o falsă coordonare între fălci şi gesturi, revelaţii infime pentru anturajul Fergusonului. Apropo, cam câte baloane ţi-au ieşit, Munti?

De miercuri seară tot încerc să mă pun în locul arhimandritului Crişan, stareţul de la mănăstirea Dumbrava, acest Morgan Freeman al  închipuirii româneşti. Aş vrea să intru un sfert de oră în pielea lui. Nici nu ştiu la cine ar trebui să mă rog mai întâi. E plină lumea de bărboşi necunoscuţi.

Dorinel Munteanu întregeşte colecţia de bizoni a Stelei, uşor descompletată de ultimele două exemplare manelizate public. Şi ăstuia i s-au cerut imediat dezinvoltură şi spirit de turmă. S-a conformat la prima apariţie oficială. În general, un bizon bine crescut bea multă apă. Cam o cisternă. După care mănâncă din preeria aia până înnebuneşte. Şi priveşte în gol undeva spre Alaska, dezvelind tardiv un sentiment de loialitate.

Nu e indicat să creşti bizon. În primul rând, ocupă spaţiu. Automat îţi ia aerul. Miroase masiv. E exact invers decât peştele sanitar în acvariu, adică nu purifică mediul, îl intoxică. Are lungi perioade de letargie, zici că doarme în ghete. În tot acest timp e de-a dreptul necomunicativ. Plat. Ursuz. Bou. Vag malefic.

Bizonul nu e prietenos nici măcar atunci când moare. Somnul lui de veci e de-a dreptul nesigur pentru umanitate, mereu îi bâzâie câte ceva pe sub nas. N-aţi observat musca aia de rahat care incomodează atmosfera cu desfrâul ei continuu?

Se naşte legitim întrebarea de final: ce rămâne după? Pe unii, cică, i-ar cuprinde o senzaţie nemărginită de abandon, ca atunci când doreşti să-ţi recuperezi copilăria şi nu mai poţi. Pe alţii însă natura îi face ofensivi. Devin cretini.