Bölöni Laszlo a găsit în Belgia cadrul ideal pentru a-şi reaminti cât de maghiar se simte la 55 de ani, după 108 meciuri jucate împotriva firii în tricoul naţionalei României. E o constatare de care, sunt convins, avea absolută nevoie. Iar walonii şi flamanzii ştiu să asculte astfel de puseuri etnice de mare calitate.

Înfierbântaţi, nu se poate să nu-l fi întrebat ce înseamnă în procente minoritatea maghiară în Transilvania şi, fatalmente, cam cât se aseamănă Waterloo-ul lor cu al nostru.

Dacă le-a prins cumva coarda sentimentală, Laci nu s-a putut abţine să nu le povestească ziariştilor de dincolo de Quievrain ce cumplit era pentru un ungur să-şi desăvârşească adolescenţa în România lui Ceauşescu. Mai ales ca dentist, obligat fiind să scoată măselele din gura fraţilor şi surorilor lui, iar românilor musai să le înfrumuseţeze dantura!

Sper că n-a uitat să amintească de momentele de-a dreptul penibile în care, ani la rând, alde Hajnal, Both Gyuri, Fazekas, Gall, Biro sau Varo - nişte somităţi ale maghiarimii fotbalistice - au fost obligaţi să salute arbitrii numai în româneşte, să le strângă mâna după meci în româneşte ori să-şi depună la federaţie dosarul de strungari şi forjori tot în româneşte, limba care-i reprezenta sufleteşte cel mai puţin.

La 19 ani de la Revoluţie, Ion Iliescu ne descrie cel mai bine: „nişte puşlamale ordinare”. Li se potriveşte perfect oamenilor de fotbal, aceşti nefericiţi iresponsabili protejaţi de un sistem defectuos. Li se potriveşte jucătorilor, aceste schelete ambulante alergate prin cimitire de duhul fotbaliştilor martiri. Ni se potriveşte nouă, spectatorilor, martori naivi şi creduli ai unui fenomen înfricoşător prin amploare şi longevitate.

Ne aşteaptă două luni de dezvăluiri macabre şi aceleaşi personaje ridicole la cârma evenimentelor. Teoretic, toate variantele sunt posibile. Retrogradare, suspendare, penalizare, iertare. Teoretic. Probabil că la ora asta timpul se amuză răvăşindu-ne disponibilitatea în tranşe homeopatice. Nici măcar uriaşa mediatizare a unor escrocherii de care vorbim în fiecare zi în ultimii 19 ani nu ajută democraţia fotbalului să promoveze.

Impresia generală e că nu vom face niciodată nimic. Aşa cum am ratat în decembrie 1989 şi am continuat apoi să ratăm încă un deceniu şi jumătate ocazii memorabile de a ne debarasa de un trecut fraudulos, tot aşa ne pregătim astăzi să-i canonizăm pe adevăraţii ticăloşi. Nu mai există anotimpuri pentru justiţie. Aleluia!

Îmi pare rău că Steaua nu-l poate încerca pe Jose Peseiro, nici măcar sub formă de împrumut. Cred că portughezul i s-ar potrivi lui Gigi Becali. Îndărătnic e, dar, pe de altă parte, e şi conciliant, un pic de meserie ştie, dar e contestabil în alegerea jucătorilor şi a tacticii de joc, la bani ţine, dar poate fi amânat cu salariul şi mai ales cu primele până la calendele greceşti.

Peseiro are o calitate fără de care la Steaua nu poţi avea succes: nu e un bun orator. Asta aproape că l-ar plasa pe picior de egalitate cu patronul şi cu foştii antrenori din era spovedaniei. Oli, Hagi, Lăcătuş, Dorinel, Lăcătuş… Se ştie că oamenii excepţionali n-au nevoie de prea multe cuvinte pentru a se face înţeleşi. Dintr-o dată, alde Valeriu Argăseală ar putea îndeplini mai multe roluri-cheie. Ar deveni scut, interpret, paharnic, turnător, la nevoie chiar duhovnic. Mai mult decât nimic pentru cineva care nu-şi găseşte locul în parohia ortodoxiei din Ghencea.

Îndrăznesc să afirm că, avându-l pe Jose Peseiro pe banca tehnică, Steaua şi-ar survola nenorocirile la modul cel mai neaşteptat. Câţi dintre suporterii radicali şi-ar pierde vremea înjurând un mort?

Mi-am încheiat săptămâna cu un Lyon - Marseille pe Canal Plus. N-aş vrea să vorbesc despre meci, până la urmă nici n-ar fi prea multe de spus, s-a jucat la limita rezistenţei, ci despre comentariu. O băşcălie timp de 94 de minute la adresa jucătorilor, a antrenorilor şi a consultanţilor de marcă ai postului. Nimeni n-a scăpat de sarcasmul celor doi comentatori. Nici măcar Zidane, Lizarazu sau Dugarry, aflaţi în studion. Nu cred să fi existat un minut întreg în care să nu se râdă în hohote. Din motive ce ţin probabil de inversul deontologic al meseriei, cei mai importanţi jucători din campionatul pentru care Canal Plus plăteşte peste 400 de milioane de euro pe an s-au văzut trataţi ca nişte amărăşteni oarecare, în conformitate cu evoluţia lor de pe teren. Mi se pare pe cât de surprinzător pe atât de just.

Ce înseamnă democraţia ideilor! Să spui despre Benzema că „e vai de mama lui” ori despre Juninho că „mai are un pic şi începe să plângă de la atâta neputinţă” mi se pare remarcabil în contextul făţărniciei jurnalistice moderne. Păi ar fi avut la noi cineva curajul să-i spună aşa ceva lui Mutu sau lui Chivu după un meci de toată jena, la Euro de exemplu?! Nu mai vorbesc de modul în care ne protejam nulităţile în campionatul intern, ca să nu supărăm, să nu deranjăm, să nu cumva să ne pierdem slujbele.

Steaua încheie anul cu chiloţii în vine. Gigi are o atitudine de brigadier prins la furat de cucuruz. Se disculpă. Se fereşte. E el, dar parcă nu mai e acelaşi. Ar pleca şi n-ar pleca. Parcă îl văd ieşind în faţa suporterilor şi promiţându-le câte o sută de lei dacă dau timpul trei luni înapoi, precum încercase nea Nicu la Revoluţie.

Niciodată Steaua n-a fost mai tristă. Mai inutilă. Mai unealtă în mâinile felcerului academician doctor docent. Ies la suprafaţă toate greşelile: gestiunea cotidianului, gargara infernală, transferurile ratate, şirul antrenorilor legaţi de mâini şi de picioare, răfuiala suporterilor cu propria identitate. Fals, putred, muribund.

E ca într-un film unde regizorul sparge în capul asasinului întreg arsenalul de nemernicii la care visase din copilărie. De la pahare şi ghivece până la plăci de beton şi geamantane cu dinamită. În afară de un fum negru, cu uriaşa ciupercă invadând ecranul, nu se mai vede nimic. Ne ridicăm de pe scaun pe o muzică îndepărtată. Se simte o acreală în gât şi încercăm să o înghiţim cu salivă. Ultimele două rânduri din generic aduc mulţumiri cuiva pentru ceva. Sunt indescifrabile. Se deschide uşa capitonată. Afară ne aşteaptă un frig năprasnic. Încotro?

Criza de identitate a Stelei e fleac pe lângă situaţia din Zimbabwe. O epidemie de holeră a luat ţara condusă de Mugabe ca din oală. Se moare pe capete, sistemul sanitar fiind chiar mai prost ca la noi. Din punct de vedere economic, inflaţia i-a zăpăcit pe cei rămaşi în viaţă. Guvernul tocmai a lansat pe piaţă bancnota de 200 de milioane de dolari, la 48 de ore după ce-i dăduse drumul celei de 100 de milioane. Numai în acest an au fost introduse 28 de bilete de bancă diferite. Fără rezultat. Cu 200 de milioane poţi cumpăra doar o jumătate de pâine.

În momentul ăsta, întreaga omenire îi cere lui Robert Mugabe să plece de la putere. Un individ care vine să întregească imensa colecţie de dictatori ai Africii negre. Escroc, falsificator, criminal, incompetent, le-a auzit pe toate din 1987 de când a devenit preşedinte.

Dacă România ar fi fost expusă de destin pe tabloul Africii australe, astăzi toţi am fi fost seropozitivi, bolnavi de holeră şi cu buzunarele goale. În locul lui Mugabe, probabil, ne-ar fi condus Gigi Becali. Ar fi găsit terenul propice pentru o dictatură de proporţii inimaginabile.

Cred că ar trebui să-i mulţumim cerului pentru cât de norocoşi suntem.

Marian Iancu l-a demis pe Dusan Uhrin jr ca într-un roman de Milan Kundera, unde eroul tocmai îşi câştigase simpatia cititorului. Acţiunea e plasată unde trebuie, într-un oraş iluminat electric din Europa Centrală. Conform expresiei consacrate, Timişoara e mai aproape geografic de Moravia şi Boemia decât de Bucureşti.

Personajul principal e măcinat de dileme existenţiale, viaţa lui e o permanentă raportare la trecutul personajelor secundare. Acestea din urmă, ajutate şi de inerţia vremurilor pe care naraţiunea le traversează, sfârşesc prin a-l sufoca şi a-l arunca în afara societăţii. Scriitorul nu oferă explicaţii pentru propria dramă, iar publicul rămâne să-şi imagineze tot ceea ce povestea refuză să dezvăluie: compromisurile, întâmplarea, deşertăciunile, visele, iubirea, enigmele, caricaturile şi tot rahatul unei lumi preocupate să-şi acorde cât mai multă importanţă.

Iancu e un personaj universal care se aplică precum un abţibild oricărei orânduiri sociale. El respiră, deci există. Uhrin e neadaptatul. Neînţelesul. Conflictualul. Din cauza lui toate romanele care încep printr-o strângere de mână sfârşesc într-o fundătură.

Chiar dacă ar fi arbitrate corect, cu precizie milimetrică, echipele noastre nenorocite tot n-ar bate pe nimeni. Dacă se califică în Europa în sezonul viitor, Craiova găseşte încă o Pobeda Prilep care să-i rupă gâtul. Argeşul nu va apuca să se bată cu Real Madrid, va fi eliminată undeva pe la graniţa UEFA cu Irakul. Timişoara se va împotmoli mult mai aproape, într-o luptă de guerrilă cu o reprezentantă a Soproni Liga, un Szeged, un Debrecen, o Nyiregyhaza ceva. Pe Unirea o aşteaptă mâzga de toamnă lungă a Sileziei inferioare şi gustul de sfeclă furajeră din drumul către Wroclaw. „Bursucul“ ar fi în locul Neamţului la München, cu toată presa poloneză strânsă buluc în jurul lui şi nimeni să-i întrebe de sănătate pe alde Bilaşco şi Onofraş. Rapidul s-ar prăbuşi în deşert cu avionul închiriat de George Copos pe promisiunile lui Nati Meir. Ar fi doliu vreo 24 de ore în Portugalia continentală şi probabil s-ar amâna meciul de Cupă cu Severinul. Cele trei titluri de campioană ar deveni proprietatea familiei fostului utecist, urmând a fi înregistrate de Alexandra la OSIM-ul americănesc.

Iată de ce pe tata Jean nu l-a interesat niciodată să împuşte varanii de Komodo altfel decât de la el din pat.