E tentant să te gândeşti cum ar arăta Steaua fără Gigi Becali. Chiar dacă şansele ca el să vândă imediat sunt destul de mici. În principiu, pentru un investitor român, Steaua n-ar fi o afacere la preţul de 50 de milioane de euro. S-ar putea negocia şi la mai puţin, fireşte, în funcţie de efectele crizei economice şi de verdictul DNA, dar limita logicii unei astfel de tranzacţii nu se situează în momentul de faţă sub 30 de milioane. Ţiriac, Patriciu, Vântu? Niciunul dintre ei nu e atât de stelist încât să rişte o avere. Năstase?  Să presupunem că l-ar tenta, indiscutabil ar fi aventura vieţii sale, dar nu cred că are anvergura omului de afaceri de un asemenea calibru. Năstase, alături de Hagi şi Popescu, n-ar juca practic niciun rol în gestiunea cotidiană a clubului, fiind repede îndepărtat de la deciziile importante pe motiv că nu simte fotbalul la nivelul celor doi.

Sigur că un tandem Ţiriac-Năstase ar fi interesant văzut din afară, chiar dacă rămâne la fel de improbabil ca şi variantele de mai sus. Clubul ar risca să fie condus ca o întreprindere, fără pasiune şi posibil fără prea mult fler de nişte oameni care ar căuta în primul rând să-şi amortizeze investiţia.

Varianta preluării clubului de către un miliardar din afară nu pare rezonabilă. Steaua nu dispune de un asemenea capital de imagine încât să ia minţile unui străin.

Iar, din păcate sau din fericire, Gigi e ireversibil.

cu ocazia împlinirii a peste nouă decenii de viaţă şi moarte, vă rog să-mi permiteţi să vă adresez cele mai calde şi sincere urări de eternitate, că-i mai bună decât toate.

Clasa muncitoare vă regretă, tovarăşe, după ce în zadar a încercat să se reinventeze timp de nouăsprezece ani. Adevărul e că nimic nu merge cum trebuie, nici în industrie, nici în agricultură. Nici măcar la planificare. Suntem la pământ, am ajuns prizonierii imperialiştilor, Varşovia s-a mutat la Bruxelles, politicienii ne-au furat casele, pădurile, pensiile şi idealurile. Ne minţim unii pe alţii de dimineaţa până seara.

Aşa cum aţi anticipat, tinerii României vă pomenesc din ce în ce mai des. Când merg la cinematograf, ori cu metroul, când evadează două zile la mare sau atunci când chiulesc de la ore. Aţi plecat odată cu copilăria noastră, tovarăşe!

Generaţia de aur s-a pierdut şi ea odată cu Epoca de aur. Marii noştri fotbalişti şi-au ars carnetele de partid, apoi şi-au vândut sufletul pe milioane de dolari. Patronii din ziua de azi nu ştiu să respecte munca. Nişte laşi şi nişte impostori. Tocmai ne pregătim să băgăm o parte din ei la răcoare.

P.S.: Iliescu a rămas tot fată mare!

Pe vremea mea, premierile aveau alte semnificaţii. Ţin minte că ne aliniau în curte, în faţa catargului, eram un lung şir de cămăşi albe şi cravate roşii care ne uitam pe direcţia soarelui. Urma ceremonialul ăla aproape milităresc, n-aveai voie să ţii mâinile în buzunare pentru nimic în lume, apoi discursul tip al comandantului de unitate, un cântecel unde ne luam angajamente pentru următorii 30 de ani (faimosul „zălog de legământ”) şi clipele de tandreţe pe fundal coreean în momentul în care fiecare îşi descoperea părinţii în public. Toţi primeam câte o diplomă de hârtie tare, de o culoare nedefinită, având marcate cu litere negre numere romane de la I la III.

Era moda gladiolelor, a ghivecelor mari şi a privirilor sfioase, cât mai aproape de pământ. Era moda steagului fără gaură, a frazelor simple şi ritmate. Dar şi a iernilor lungi cu oameni de zăpadă de o expresivitate remarcabilă.

Pe vremea mea, premierile sfârşeau odată cu după-amiaza pe scaunele tari ale cofetăriei de dincolo de pârâu sau, şi mai brutal, printr-o ghiulea direct în răsadurile vecinului din spatele şcolii.

Mirel Rădoi s-a transformat într-o vitrină. Mai repede sau mai târziu va ieşi din starea asta. O să se întoarcă probabil la Steaua. Nu neapărat ca să vorbească din teren. Ce nevoie ar mai avea? Vor inventa pentru el un post de „consilier pe probleme arabe tehnico-tactice”, iar Mirel ne va cafti lingvistic cu metode net îmbunătăţite. Va fi un Andrei Vochin ceva mai aproape de noi.

La prima vedere, să pleci să joci fotbal în Arabia Saudită e ca şi cum ţi-ai prelungi vacanţa în Dubai. Marele avantaj e că în zona asta rezultatele n-au contat, nu contează şi nici nu vor conta vreodată. Dincolo de Golf, oricum nu le publică nimeni. Nici un statistician n-ar fi în stare să ne spună câte trofee se câştigă şi se pierd într-un sezon în această lume infinită. Aici joci doar ca să faci cumpărături. Cardul e o religie acceptată. De la sfârşitul primului an de contract, generozitatea lui devine nepreţuită.

Dragi fotbalişti, nu trebuie să vă temeţi de femei! Ele vin şi pleacă din viaţa fiecăruia cu viteza stabilită de destin. În chestiunea asta, fiţi siguri, ratările, beţiile ori şeicii au un rol episodic.

La noi, nimeni nu mai transferă pe nimeni. Asta e ideea generală. În schimb, poţi să te lauzi. Chiar mai mult decât o făceai altădată, acum ai argumente mondiale împotriva ta. Efectele crizei pot fi halucinogene. De exemplu: „Ne-am înţeles cu Ronaldo, urma să vină în două zile la Bucureşti să semnăm, rezolvasem şi cu TVA-ul, dar i s-a descărcat bateria la telefon. Am înţeles că e o criză de acumulatori”. Sau: „Mi-a spus Eto’o că e interesat să joace în România, s-a consultat cu Hagi şi cu Gică Popescu în privinţa asta, a aflat că româncele gătesc excelent, era dispus să accepte un salariu de 25 de ori mai mic decât la Barcelona, dar n-a primit viza de intrare în ţară. Camerunul nu e în UE”.

Sunt convins că toată luna ianuarie nu va fi altceva decât un război mincinos al patronilor cu adversarii lor invizibili, deconspiraţi în cele din urmă de valul de recesiune din presa noastră tot mai avidă de imposibil.

Am intrat în anul în care George Copos suntem toţi. De la vlădică până la opincă vom încerca să ne chibzuim victoriile şi eşecurile, să ne drămuim speranţele şi iluziile şi să facem în aşa fel încât să părem afectaţi de crizele de identitate ale omenirii.