Ţara mea e o livadă fără pomi fructiferi

Ţara mea e o junglă cu pantere şi lei

Ţara mea e marea cu albastru de metil

Ţara mea e gaşca hoţilor în exil

Ţara mea e ultimul CAP

În ţara mea se moare din te miri ce

Ţara mea e un monstru de cherestea

În ţara mea încă te simţi lichea

Ţara mea e o blondă vopsită în curu gol

Ţara mea e o lungă partidă de viol

Ţara mea oferă şpăgi mănoase

Ţara mea la babaroase

Ţara mea e un album cu secvenţe mişcate

Ţara mea e o pledoarie pentru evenimente trucate

Ţara mea e o cârciumă la drumul mare

Ţara mea e o neîntreruptă aşteptare

În ţara mea sportul e o afacere cu patru clase

Cei ce-l conduc sunt lemn Tănase

În ţara mea fotbalul e o uriaşă escrocherie

Valurile lui degajă euforie.

Cică Becali i-ar fi anunţat pe jucători că nu mai poate cumpăra meciuri în retur! Vestea a căzut ca o valiză aruncată de la etaj în furnicarul crizei lichidităţilor. „S-a schimbat boierul”, au mârâit jucătorii, după care l-au blestemat în cor pe Mirel, fugit ca un şobolan de pe corabia incertitudinii. „Steaua asta e a mea şi a urmaşilor urmaşilor mei” ar fi ameninţat Rădoi trosnind din încheieturi precum Piedone.

La nivel declarativ, se anunţă un retur naşpa. Toţi pretind că s-au cuminţit şi că puşcăriile sunt făcute pentru câini (nicio aluzie la cine se simte câine!), nicidecum pentru patroni. „Prostul”, „dobitocul”, „fraierul”, „porcul ăla bătrân”, „băşinosul” şi toţi ceilalţi soldăţei n-ar mai fi dispuşi să lupte ca la Monte Cassino pe tarlaua Ligii I. Ar prefera să îmbine angoasa cu picoteala, şarmul decăzut cu diareea, mantaua cu supozitoarele ori gamela cu gazela?

Timpul făcăturilor a trecut. E un semnal forte că fotbalul nostru s-a vindecat de incurabilitate. În numele tuturor privitorilor privilegiaţi, mă declar păcălit, înşelat, abuzat şi sictirit de nefericita întoarcere a lucrurilor pe care le ştiam bătute în cuie. Întrebare: dacă nu ne furăm noi între noi, la ce mama dracului mai putem spera?!

În urma Rapidului vor rămâne câteva mese deranjate, câteva scaune răsturnate şi o mână de oameni vociferând în noaptea cea neagră. Se va face un anunţ la staţia de amplificare, „vagoanele de Bistriţa se formează de acum înainte doar în imaginaţia călătorilor”, iar despre efectele crizei de identitate va rămâne să întrebăm colbul drumului, după moda anilor douăzeci.

Câteva săptămâni domnii Copos şi Taher vor renunţa la mijloacele de comunicare specifice. Unul dintre ei va alege să alerge de-a lungul frontierelor în unghi drept, la graniţa unde arabii au împodobit curmalii cu steluţe americane. Celălalt va încerca să-şi îndepărteze obsesiile în budoarul amantei, cu un pistol de ciocolată apăsat pe tâmplă, invocând graţiile ei, copilăria lui şi efectele nocive ale aromelor de cacao şi vanilie.

Peste potcoava Giuleştiului suporterii vor aşterne un cearşaf cu urme de sânge. Vom putea citi ultimele dedicaţii post-mortem ale comunităţii la adresa trecerii timpului. Zona va deveni un loc de pelerinaj împotriva fatalităţii, a grotescului, a grobianului, iar sponsorii vor veni să-şi desfăşoare mesajele puerile la orele de maximă vizibilitate mediatică. Iarna va mixa peste spiritul Rapidului croncănitul jalnic al ciorilor.

Mă gândesc că ne aşteaptă iar un retur pentru care nu suntem pregătiţi. Ne propunem să vedem un Dinamo devastator, neiertător, cu toate rebuturile carburând la maximum în urma paşilor strâmbi ai antrenorului lor. O Stea revanşardă, croită parcă dintr-un alt aluat decât toate cele de până acum, tactic reinventată, o sursă de bărbăţie în calea adversarilor şi procurorilor. O multinaţională clujeană bine configurată şi dinamic încorporată în setul de valori al ligii lui Hopa Mitică. Am vrea să plesnească porţile sub greutatea cereasco-cehească a campioanei sezonului marilor conspiratori. Poate Timişoara cea violetă în priviri, cu ambiţia neofitului, a pârlitului deja refuzat şi la stat, şi la privat, Timişoara nonşalantă ca un dos de palmă pe pulanul şi tresele grohilor dâmboviţeni. Ori Unirea lui nea Dan, această Chelsea de Bărăgan tacticizată şi computerizată pe orgoliul managerial al unor clarvăzători.
Nu ne-am dori să vedem un Rapid muribund, împotmolit în inconsecvenţa foştilor şi viitorilor săi patroni. N-am vrea ca Mititelu să ajungă să oprească meciuri cu biciul, sub pretextul că doar Dumnezeu ne mai poate arbitra scandalurile. Mi-aş dori să nu mai aud de tata Jean decât la OTV.

Acum 20 de ani, Maradona s-a înţeles cu Tapie să joace pentru OM. După o discuţie telefonică de patru ore, chiar şi preşedintele lui Napoli, faimosul Corrado Ferlaino, era de acord. Preţul transferului fusese fixat la 60 de milioane de franci (ceva mai puţin de 10 milioane de euro în ziua de azi). Tapie l-a trimis la Napoli pe Michel Hidalgo, managerul general al lui Olympique Marseille la acea oră, să regleze ultimele amănunte. Cotidianul l’Equipe titra deja pe prima pagină: „Maradona a l’OM, c’est fait!”, iar presa regională din sudul Franţei aloca mai multe pagini evenimentului. În ultima clipă, tranzacţia a căzut. Se pare că mafia napoletană i-a ameninţat cu moartea pe Corrado Ferlaino şi pe toate neamurile lui.
Acum două zile, Maradona a fost primit la Marseille ca un fost jucător marcant al lui OM. Publicul de pe Stade Velodrome a fost de partea Argentinei la amicalul cu Franţa. E drept că sud-americanii au fost organizatorii meciului, ei fiind cei care au propus federaţiei franceze locul de disputare, ca urmare a unei restanţe la capitolul de reciprocităţi. „Segmentul rafinat al suporterilor marsiliezi va aprecia partida cum se cuvine”, a anticipat El Pibe d’Oro încă de sâmbătă seara, la aeroport, unde o escortă de tipul celor care-i înconjoară pe şefii de stat i-a acompaniat primii paşi.
Nu e pentru prima oară când naţionala Franţei joacă în deplasare un meci disputat pe propriul teritoriu (vezi ultimele jocuri contra echipelor din Maghreb), dar niciodată nu i s-a întâmplat să fie fluierată pentru că era mai puţin iubită decât adversarul.

Ar fi bine ca Rapidul să rămână mereu la nivel de zvon. Vestea că se vinde, că se cumpără, că se pierde ori pur şi simplu că se reinventează îi va ţine în viaţă pe suporteri. Şi îi va alunga pe patroni. Copos şi Taher sunt indivizi obositori la scara istoriei. Pe scheletul lor s-au frânt iluziile unor oameni încercaţi, blestemaţi de soartă să tânjească după o nefericire permanentă. Din punct de vedere al emoţiei, rapidistul e cel puţin la fel de dobitoc ca şi stelistul sau dinamovistul. Înghite, suspină, urlă, plânge, tremură, face pe el, vomită, zbiară, înjură. Rapidismul se vrea însă o boală mai romantică. Iar dobitocii poeţi au fost întotdeauna mai agreabili decât dobitocii de drept comun.

Ioan Negoiţă e un oportunist. Din punct de vedere al emoţiei răspândite pe piaţa de capital, un coate-goale, un zgârie-brânză. Dar, deocamdată, e singurul care vorbeşte despre Rapid la modul de intenţie. E de dorit ca el să vină să polueze atmosfera în locul celor doi Stan şi Bran care s-au încurcat reciproc. Să o polueze o vreme. Apoi să dispară în anonimatul destinat celor ce-au făcut din Rapid cea mai nemernică meserie românească de iubit degeaba.

În mai puţin de un an şi jumătate, Clujul a pus japca pe fotbalul dâmboviţean. Cucerirea titlului de campioană şi a Cupei României, iar, mai nou, apariţia dosarelor patronilor şi finanţatorilor din Capitală la DNA i-a scos din minţi pe mitici.

Nici lui Mitică Dragomir nu-i cade foarte bine situaţia. E stupefiantă declaraţia lui cu privire la influenţa lui Arpad Paszkany: „Am văzut om mai puternic decât el căruia nu-i puteai număra gloanţele din burtă”. Oare la cine face referire barosanul de la Ligă? La Nicolae Ceauşescu, mătrăşit ca din senin lângă un zid de garnizoană mirosind a pipi de şobolan? La vreun proprietar de club bulgar ciuruit în plină stradă în timp ce-i cumpăra amantei un buchet de trandafiri? Mă gândesc că nu-i merge mintea până la Pol Pot, fostul lider al khmerilor roşii?! Pe ăsta oricum l-au incinerat prea repede ca să-şi mai aducă aminte. Dacă e vorba de mafioţii pe care Corleone i-a văzut prin filmele americane, întinşi cu maţele în sus pe bulevarde ori prin lanuri de porumb, n-ar fi fost mai logic să-l pomenească pe Giovani Becali?

Poate Mitică a văzut în oglindă, undeva mai spre capătul mandatului, cum 15.000 de bilete de bancă pluteau deasupra unui cadavru imens, ciopârţit ca o ţintă de carton, şi a vrut să transmită mai departe mesajul.

Nebunul de Jimmy Jump e singurul spectator din lume care va exploda într-o zi celebra deviză „publicul n-a marcat încă niciun gol”. În mod normal i se va întâmpla în Spania, unde catalanul a ajuns să fie favorit la marile case de pariuri. Sau în Australia ori în America Centrală istmică, cele două continente pe unde n-a călcat iarba deocamdată.

Racing - Barca pe El Sardinero a fost în acest weekend un fel de forum de la Davos pentru altermondialistul habauc în încercarea sa de a marca golul cu numărul 5.000 al Barcelonei în Primera. I-a lipsit şansa. Sau altfel spus, le-a lipsit profesioniştilor umorul. (Alde Messi şi Samuel Eto’o nu erau într-o dispoziţie lingvistică prea bună).

Să ne bucurăm că Jimmy Jump a ales până la urmă fotbalul şi nu terorismul. Ar fi putut fi un derbedeu palestinian de primă utilitate în Fâşia Gaza, un taliban vorace în Waziristan, o căpetenie FARC inabordabilă în jungla columbiană ori vreun hutu sau tutzi cu toporişca sprijinită de tâmplă lângă marile lacuri africane.

Nimeni de la noi nu i-a făcut vreodată vreo invitaţie lui Jimmy Jump? Să vină să ne escaladeze balustradele, obiceiurile şi metehnele. Cine ştie, poate devenim atractivi cu noul stadion. Şi apucă ăsta să ne alerge guvernul pe la oficială. Hai, curaj!