Există echipe care joacă pentru a câştiga şi există echipe care joacă pentru a exista. Cincizeci de ani de-acum înainte, România va trăi cu sentimentul că Serbia din 2009 era o echipă oarecare, accesibilă şi vulnerabilă în apărare. Adi Mutu le va povesti nepoţilor săi dominicani cum i-a umilit el atunci pe sârbi, cum l-a imitat pe Gicu Dobrin la faza primului gol şi cum adversarul a marcat trei goluri din patru cornere bătute tot de-ai noştri. Cristi Chivu le va flutura urmaşilor chiar tricolorul desfăşurat în acea seară în tribunele stadionului din Constanţa şi le va povesti ce mândrie a simţit el intrând în fruntea tuturor pe gazonul impecabil. Victor Piţurcă îşi va repeta sieşi pentru a suta mia oară mutarea câştigătoare cu Dorel Stoica, mobilitatea devastatoare a lui Paul Codrea într-un registru unic şi inspiraţia genială de a-l fi ţinut cât mai departe de ochii lumii pe Marx ăla, neamţul venit direct de sub zidurile Berlinului.
Federaţia va organiza un chiolhan menit să marcheze semicentenarul unei izbânzi antologice. Preşedintele Mircea Sandu va aduna jumate din omenire în jurul grătarului, iar presa va observa grijulie „dantura impecabilă a unui conducător cu-adevărat special“.

Pentru că jucătorii noştri n-au suficientă valoare intrinsecă în ecuaţia meciului cu Serbia, intervine elementul psihologic. Mai nou, Piţi e psihologul-şef al lotului, iar Iovan e psihologul adjunct. Evident că amândoi sunt psihologi de conjunctură şi nimeni nu pretinde că vreunul dintre ei ar putea face carieră în această disciplină. E însă de bon ton să te preocupe ceva înaintea unui meci decisiv.

Sportul are regulile lui bizare. Cei care câştigă foarte mulţi bani au nevoie la un moment dat de psiholog. Cei care câştigă de azi pe mâine n-au timp să se gândească la asta. Se ştie că nimic nu-i mai fragil pe lume decât un fotbalist doldora de bani. (Poate doar o iubită de fotbalist doldora de bani).

Întrebare născută din context: care-i psihologia lui Piţurcă într-o astfel de situaţie? Să-i mâncăm de vii, să intrăm cu furcile şi coasele printre ei, să-i facem să înţeleagă că ei sunt disperaţi, iar noi doar inteligenţi, să-i intimidăm fizic, să-i plimbăm de-a latul terenului sau pur şi simplu să le arătăm marea la început de primăvară?

După mine, am putea fi mai lucizi decât sârbii în două ipostaze-cheie. Evocarea neantului şi profunzimea lui absolută.

Miron Cozma arată bine. Mai bine decât Mircea Sandu. După un deceniu şi jumătate de puşcărie poartă o burtă de afacerist cvadragenar tocmai întors dintr-un concediu în Bermude. În soarele primăverii, căutătura lui vag dispreţuitoare e însăşi anti-revoluţia română. Ca orice condamnat la atemporalitate, Cozma şi-a păstrat discursul. Politică, femei, fotbal, aceeaşi înşiruire nefastă ca pe vremea lui nea Nelu.

„Când voi ajunge la putere…”, articulează eroul mineriadelor la întrebarea reporterului „Aţi apucat să vă spălaţi pe dinţi de dimineaţă?”. La el toate încep şi se termină la putere, mai ales orgoliul şi imaginaţia. Parcă alaltăieri l-am lăsat răzuindu-l pe Eminescu la Universitate, îl regăsim rotofei şi aproape însurat la Buftea, spectator la un meci de Liga Campionilor varianta pe sate. Regret că nu i-a ieşit un CAP în cale, ne-ar fi putut da nişte indicaţii sănătoase cu privire la producţia de lapte.

Lui Cozma i-a lipsit în primul rând norocul. Altfel, cine ştie, ar fi făcut din Jiul Petroşani un fel de FC Barcelona şi ar fi continuat să umilească Bucureştiul cu o ritmicitate de-a dreptul insuportabilă.

Cred că ar trebui să atacăm Serbia cu emblemele naţionale, să nu lăsăm detaliile sportive să ne umbrească ospitalitatea. Păpuşi folclorice, danteluţe tradiţionale, un pic de vânat, nişte sturioni, apoi răgazul unei camere de hotel invadate de hostese în bikini, cu balcoanele umflate cu heliu pe care să fie inscripţionat heraldic „România contemporană“.

Dacă se va comite imprudenţa ca lui Trefoloni să-i fie oferite cruciuliţe ortodoxe cu iniţialele lui Vassaras, comanda fiind făcută de către federaţie cu suficient de mult timp înainte, atenţie la gesturi! E important ca ele să nu trădeze uluiala, neştiinţa sau neputinţa. Să nu uităm că un zâmbet poate schimba lumea! O replică scoasă din context, o aluzie la alte nenorociri din istoria omenirii (putem să-i amintim macaronarului cum ne-am bătut noi cu turcii pe vremea când nu-l aveam pe Bănel Nicoliţă sau cum televiziunea noastră naţională a fost prima care a transmis în direct o revoluţie cu dialogurile înregistrate dinainte) ne-ar face mai simpatici şi infinit mai disponibili.

Sunt convins că de restul se va ocupa soarta. Ce mare lucru să-i punem pistolul la tâmplă şi să-i ordonăm să facă dreptate într-o grupă ticsită de hoţi în care noi ne dorim să fim cei dintâi?!

Cea mai simpatică echipă din ţară e CS Otopeni. A ţinut-o în şah pe CFR Cluj timp de 89 de minute în prima etapă a returului, iar duminică a terminat meciul cu Dinamo în „Ştefan cel Mare” cu degetele în nas. A făcut instrucţie cu orgoliul lui Borcea şi i-a dat culcaturi până la patru dimineaţa lui Rednic. După care a dat iama în fiţoşii de la Bamboo şi a mai scos zece mii de euro din buzunarul „câinilor”.

Ce i se întâmplă lui Dinamo de două etape e poezie. Să nu câştigi în doişpe oameni la Mediaş, apoi să nu dai niciun gol unei echipe care n-are acoperiş deasupra capului, e dincolo de puterea noastră de înţelegere. Mai ales că, ştim din sursă sigură, „toate măsurile” fuseseră luate de către cei din conducerea clubului pentru atingerea obiectivului, calificarea în Liga Campionilor.

Ce himeră, fotbalul românesc! Toţi o apă şi-un pământ. Nimeni nu-i în stare să te convingă de nimic. Dincolo de aranjamente, nu există constanţă. Iar când arbitrul te ajută riscându-şi cariera pe o jumătate de an, abia dacă eviţi înfrângerea cu o retrogradabilă. Există şi meciuri unde centralul nu poate face mare lucru  - că nu-l sprijină deloc jucătorii, domnu’ Turcu, d’aia! –, şi atunci se termină ca la balamuc. Cel mai bun antrenor al primei jumătăţi a campionatului, regele amicalelor din Antalya, e hulit şi ironizat astăzi. A ajuns un maidanez.

După neta înfrângere a lui Lyon la Barcelona, preşedintele Aulas întoarce arma împotriva autorităţilor statului. „Cum e posibil ca o ţară ca Spania, inferioară Franţei din toate punctele de vedere, să ne domine cu atâta nonşalanţă în sportul numărul 1 al planetei?”. În cauză e infrastructura de pe „Nou Camp”, inexistentă în Hexagon, fiscalitatea, infinit mai favorabilă la sud de Pirinei, şi toate celelalte avantaje de natură sportivă care îi determină pe fotbalişti să joace în Spania, şi nu în Franţa. Chiar dacă acest semnal de alarmă nu va declanşa o revoluţie, el ar fi putut/trebuit să o facă.

Până la urmă, Barça nu aparţine Spaniei, ci lumii. Clubul de fotbal catalan e o enclavă în istoria civilizaţiilor, o emblemă a imaginaţiei, o identitate sufletească pentru milioane de oameni de pe tot globul. Oricât de mult ar trişa conducătorii lui, mă refer la chichiţele deontologice şi administrative ale cotidianului, FC Barcelona înseamnă putere, avere, magie şi graţie…

Se dopează jucătorii Barcelonei? Jean-Michel Aulas n-a insistat pe această temă şi nici pe derivele sistemului legislativ iberic, unul care-ţi permite să menţii Paradisul intact, fără niciun fel de obligaţii. Poate l-a impresionat prea mult atmosfera. Sau poate că nu era momentul.

Cred că de femei de şoc e nevoie în fotbalul românesc. Pe unde se bagă ne zăpăcesc. Am exemple destule: Nikita, Magda, Bahmu, Udrea, Mantea, Zăvoranca… Câţi dintre noi s-au adaptat la ascensiunea lor? Le credeam dependente de maşina de spălat şi până la urmă ne-au subordonat muşchii şi creierii. Ne uităm la ele cu gura căscată. Dacă la Revoluţia din decembrie ’89 muierile practic n-au contat (toate vedetele de azi ale României aveau pe-atunci între 0 şi 6 ani), adevărata revoluţie mediatică din secolul XXI le aparţine.
Cei mai perplecşi dintre noi le-au luat iute de nevastă. Unii chiar de şapte ori. Ceilalţi încă mai speră la un amantlâc discret. Atenţie, nu mi-am permis să-l includ în ecuaţia asta pe Stelian Ogică, ăsta fiind literalmente inclasificabil sufleteşte, dar e loc de mulţi, mulţi alţii, de la politicieni ţâfnoşi şi actori fără angajament până la sportivi de rang înalt şi bugetari cu salarii de miliarde.
Femeia concepută pentru tipurile de televizoare româneşti, atunci când nu-i are idoli pe Dichiseanu sau Piersic, e un giuvaier. Aştepţi în fiecare clipă să explodeze ceva în tine. Între picioarele lor, fotbalul nostru s-ar transforma într-o cocă fierbinte. Nu s-ar mai juca după regulile lui Gigi şi Borcea, ci după coordonatele apocalipsei moderne.

În loc să-l facă “puţulică” pe Mircea Sandu, Marian Iancu ar fi trebuit să spună ce ştie despre el. Tot ce ştie. În amănunt. Ăsta era momentul! Pentru că e nevoie de un început anti-Sandu în fotbalul românesc. Dacă ar fi declanşat bulgărele, Iancu ar fi avut un loc în istorie. Mă tem însă că nici de data asta nu vom afla nimic interesant.

E mult teribilism în duelul dintre cei doi. Iancu joacă din poziţia outsiderului, dar în loc să rişte până la capăt, lasă impresia că ezită chiar în faţa porţii. Încă o dată, nu de injurii avem nevoie, ci de explicaţii. De concret. Cât a luat, cât a dat, cât a furat. Ca să ştim ce ne aşteaptă.

Prin forţa lucrurilor, Sandu stă în apărare, nu-l deranjează foarte tare starea asta, întrucât joacă rolul victimei. O excelentă ocazie de a deturna timpul, de a îndepărta adevăratele întrebări şi de a nu răspunde niciodată la ceea ce ne-am dori: de câte ori a luat şpagă, pe câţi i-a terorizat şi în ce scop, care sunt relaţiile dintre federaţie şi fisc, ce sume s-au făcut nevăzute de-a lungul acestor ani şi care sunt principiile omertei fotbalistice?

Tot ce ştim în secunda asta e că “puţulică” şi “curva” sunt la masculin. Presupun ca limba română şi-a însuşit termenii şi condiţiile. Dacă nu-i convine, să se adreseze la TAS.

Vinde. Traversează o criză de imagine şi de personalitate. Are nevoie de bani. Nu vinde. E încăpăţânat, fricos, lipsit de reacţie. Nu anticipează dezastrul. Vinde. Treizeci de milioane de euro i-ar ajunge pentru câteva luni la cazinou, iar pe criza asta câteva luni înseamnă tot timpul. Nu vinde. În afară de Steaua n-are nimic, Steaua e imaginea lui şi bună, şi rea. Dincolo de fotbal, viaţa lui publică se reflectă în oglinda Oanei Mizil, duduiţa care l-a surclasat definitiv în politică. Vinde. Îşi bagă picioarele, ia caşul, mai apare o dată la televizor, numără biletele de 500 de euro în faţa camerei şi ne anunţă că s-a plictisit de toate. Se autoexilează pe vreun munte construit chiar de el. Nu vinde. Invocă iubirea nesfârşită care-l leagă de culorile clubului, de creştinism, de Dumnezeu, de România, de fanii adevăraţi şi promite campionatul în vară şi Liga Campionilor în doi ani şi jumătate. Vinde. E cusurgiu. Dezgustat. L-a sfătuit familia să renunţe. L-a implorat soţia, l-au rugat verii. „Lasă-te, eşti prea mare! Nimeni nu te-ar putea înlocui“, i-au şoptit. Nu vinde. Nu dă el clubul fanion al ţării pe mâna unor evrei, chiar dacă ăştia i s-au părut băieţi valabili. Când va fi să-l cheme Domnul la El, vrea să fie îngropat în Ghencea, acolo unde a iubit şi a simţit atât de româneşte. Vinde? Noi nu-l merităm. Nu vinde? Şi cu asta basta!