Nu mai există echipe mari. Când vezi dezordinea din apărarea lui Liverpool, talmeş-balmeşul din defensiva lui Chelsea, lipsa de reacţie a fundaşilor lui MU, lentoarea cu care joacă Bayern în campionat şi avântul de trei surcele dezvoltat în ofensivă de Internazionale, te linişteşti. E o lume mică. Aproape insipidă.

Măcar noi jucăm din rărunchi. Din şale, ca la ‘907. Avem ceva românesc aparte, nişte mititei numai ai noştri, nişte sărmăluţe cu mămăliguţă şi afumătură emanând un bun gust considerabil pe teren. E adevărat că uneori miroase de-a dreptul a cârnaţi la stadion, dar aici e şi vina femeilor, nu vă supăraţi: pur şi simplu vin prea multe. În copilăria mea, mirosea a ţuică la tribuna D şi nu strâmba nimeni din nas.

Dacă stau bine să mă gândesc, mari echipe n-au existat niciodată. Mari echipe s-au scris. S-au imaginat. S-au vorbit pe la colţuri, prin trenuri, prin măcelăriile de calitate. Idolii noştri au fost de fapt nişte felceri, nişte suplinitori, în cel mai fericit caz nişte escroci sentimentali a căror poveste putea fi narată de dimineaţa până seara de către un creion teribil.

PS: Mie, de exemplu, relaxant mi se pare acest Pantelis Kapetanos. S-ar potrivi perfect într-un insectar, la clasa coleoptere. Rar. Uşor verzui. Cu gămălia înfiptă în el.

Am remarcat că toţi urmăriţii penal sunt persoane extrem de ataşante. Cum ajung să poarte cătuşe la mâini, se umanizează din cale afară. Aflăm cât de grav bolnavi pot fi nişte oameni despre care nu ştiam decât că deţin averi. Ei bine, orice miliardar ascunde un epileptic, un tuberculos, un canceros, un diabetic, un cardiac pe ultima sută. Ca să nu mai vorbim de alergiile devastatoare care-i împiedică să locuiască între patru pereţi neprietenoşi şi neadecvaţi.
Trebuie să înţelegem că, în România, şpăgarul are un metabolism de tip cameleonic. Astăzi dă şpagă bine mersi, ia masa cu amanta în Dorobanţi în timp ce vorbeşte la patru mobile de-odată, dar devine potenţial internabil în momentul în care e reţinut pe prispa vilei, imediat după ce coborâse agale din gipan. În organismul lui se declanşează automat o frondă la „făcătura politică” din exterior, astfel încât, odată băgat la zdup, corupătorul aşteaptă să fie declarat clinic iresponsabil.
Coruptul e încă şi mai vulnerabil. La cât e de predispus accidentelor vasculare ireversibile, ar trebui protejat de lege. Atâta doar că, la noi, se ştie, nu există legi. Şi uite aşa, după ce acceptă mita, coruptul ajunge să se sprijine de gratii. O situaţie inacceptabilă într-o democraţie a fotbalului. Şi ne mirăm că nu mai avem valori?!

Ce Paşte fericit pentru Dinamo! Nu în fiecare weekend ai şansa să nu te prăbuşeşti cu avionul!
Ce Paşte fericit şi pentru Steaua! N-ai ocazia în fiecare zi să-ţi vezi patronul ieşind de la răcoare!
Ce Paşte pentru Porumboiu! Să fii condus cu 0-2 şi cu 2-3 şi să câştigi în cele din urmă cu 4-3 în faţa unei echipe care se bate la titlu nu ţi se întâmplă prea des!
Ce Paşte şi pentru Iancu! A venit în sfârşit prima înfrângere a lui Gabi Balint ca principal pe Bega, nescontată după primul sfert de oră, improbabilă după o oră, indubitabilă cu cinci minute înainte de final!
Ce Paşte pentru Penescu! Practic, Paştele pe care ni-l imaginam pentru Gigi Becali!
Ce Paşte pentru CG! Paştele pe care-l merita de atâta vreme!
OK, toate bune, dar oare ne-am putea imagina faimosul Paşte al Federalului? Paştele Măreţului Conducător, cel care nu răspunde de nimic, dar trage la răspundere pentru toate!? Paştele lui tihnit cu Nicu Gheară şi cu duhul lui Todd Medina, un Paşte aristocratic cu whisky albastru în loc de ouă roşii, cu momente şmechere în loc de întrebări venite de la proşti şi cu spectrul imunităţii nemerniciei reînnoit pentru vreo 50 de primăveri!

În conferinţa de presă de la Marsilia, Lucescu e confundat cu Ceauşescu de către traducătoarea ucraineană. Aceasta din urmă, o ochelaristă la vreo 25 de ani, cu diplomele bine aranjate în sertarul de sub noptieră, ştie să pronunţe corect un singur cuvânt în limba franceză: Donetsk.
Într-un moment în care fotbalul nostru şi-a pierdut busola, iar ultimii douăzeci de ani sunt mototoliţi în birotica ultimelor cincisprezece zile, cine îl mai poate ignora cu adevărat pe nea Nicu? Am şi acum în minte faimosul său tablou, ăla de nu lipsea din nicio sală de clasă a României socialiste, cu bojocii îndestulaţi de preaplinul primăverii eterne, cu părul perfect ondulat, uşor aplecat spre stânga, cum mă uitam eu la el, cravata care fixa dârzenia şi demnitatea unei naţiuni neatârnate. Şi zâmbetul uşor străin pe care nu l-am înţeles niciodată, parcă un pic mai îndepărtat de popor decât restul lucrării, sugerând jumătate despărţire, jumătate fatalitate, zâmbetul unui om apărat de sticlă şi de ramă.
Zeci de mii de astfel de tablouri au fost distruse în cele mai sofisticate feluri de furia lui decembrie 1989.
Cu ce-am rămas? Orizonturi duplicitare, corupţie stivuită în baloturi imense şi vâlvătaia gogomaniei ridicată la rang de profeţie naţională.

Degringolada CFR-ului e bună şi ea la ceva: schimbă ideile cam în acelaşi timp cu antrenorii. În ritmul în care merg lucrurile, nici preşedintele Mureşan nu mai rezistă mult. Poate la vară auzim că şi Arpad Paszkany şi-a făcut harakiri pe undeva prin curtea hotelului Rimini, ca să dea un exemplu zdravăn de ce înseamnă demnitate!

În acest moment, Clujul nu mai stă în fotbalişti sau în tehnicieni. Stă în forţa pumnului. Jucătorilor li s-a comunicat să joace de frică până nu va fi prea târziu.

Poate chiar fără să ştie, Gruia traversează un proces de miticizare accelerată. Nimic nu e sigur, nici măcar victoriile nu mulţumesc îndeajuns, s-au fixat aşa-numitele „prime de obiectiv“, străinii nu mai au trecere, un aer de pierzanie se înalţă deasupra stadionului.

Sigur că eventul din sezonul trecut va rămâne. A fost la vremea respectivă semnalul că oricine are foarte mulţi bani poate da lovitura, ne-am convins că sistemul poate fi distrus prin instaurarea unui alt sistem, inventând o altă manieră.

În acest an, CFR-ul a creat un spaţiu de exprimare pentru alţi şi alţi provinciali cu nervii întinşi la maximum. Deocamdată, e transformarea unei lumi absolute într-o lume haotică.

Semifinalele Ligii Campionilor fără Manchester şi Liverpool, ce lovitură! O finală cu Porto, cui i-ar fi trecut prin minte acum două săptămâni?! După ce a marcat o duzină de goluri împotriva lui Sporting, iată că Bayern încasează nouă boabe sâmbătă-miercuri pe axa Wolfsburg-Barcelona!
Citesc în L’equipe că şansele de calificare pentru Liverpool sunt de fix 2,6% după o statistică veche de 40 de ani la nivelul cupelor europene. Nu pot să nu mă gândesc că, în ritmul ăsta, în maximum doi ani, Didier Drogba va deveni jucătorul care i-a marcat în istorie cele mai multe goluri lui FC Liverpool, incluzând aici toate competiţiile şi toate tricourile în care a evoluat.
Pentru optimistul Klinsmann nu mai există speranţă. Ca şi Lyon în turul precedent, echipa sa era eliminată încă de la pauză în Catalunya. Ce cumplit trebuie să fie să te pregăteşti pentru o confruntare de 180 sau chiar 210 minute cu Barcelona şi să ieşi complet din cărţi după primele 45! Din tot ceea ce şi-a propus pe „Camp Nou„ Franck Ribery a reuşit un singur lucru: să facă schimb de tricouri cu Thierry Henry!
În tot acest timp, în mod normal în aceeaşi emisferă, fraţii Costea ţin balonul pe vârful degetului mic. Fotbalul lor a revoluţionat România. Pe ce planetă trăim?

După cele trei nopţi pe care Gigi le-a petrecut în arest, viaţa mi se pare altfel. Mai puţin complicată.  Mai puţin neruşinată. Intuiesc deja întrebarea lui Victor Becali: „Gigi vi se pare vinovat, domnu’ Banciu?“. Am un răspuns simplu de data asta: „Da. Foarte“. „Păi ce-a făcut Gigi e mai grav decât ce-au făcut hoţii ăia care i-au furat maşina?! A omorât Gigi pe cineva? A violat pe cineva? Pe el l-a băgat Băsescu la puşcărie, că se temea să nu cumva să spună mai multe, m-aţi înţeles?“. „Mă bucur, domnu’ Victor“.

Mă uit la ceas şi rămân cu bucuria mea. Mai e puţin sau poate foarte mult. Îi sfidez pe românii pe care nu i-am aprobat niciodată. Nu mă miră nimic din comportamentul lor. Ajuns victima sistemului, Becali e acum favoritul mulţimii. Dacă ar fi fost împuşcat din greşeală de către unul dintre mascaţi ori dacă ar crăpa pur şi simplu de foame la bulău, milioane de concetăţeni ar mârâi prin apartamentele lor înghesuite în speranţa că şi Dumnezeu va poposi o noapte la OTV. Ar ajunge să fie tras la răspundere în numele omeniei batjocorite, acolo în garsoniera lui DD, poate chiar îmbrâncit pe scări de Vadim şi insultat de vreun paznic apropiat sufleteşte de Horia Ivanovici.

Gigi Becali e o cacealma a timpurilor noastre. Dacă n-ar fi existat, cu toţii ne-am fi justificat mai puţin.

Consider că traversăm un moment de mândrie în fotbalul românesc. De maximă autenticitate. Am văzut asta în ochii selecţionerului imediat după meci. Dacă înfrângerea în Austria e una normală, noi rămânem nişte viteji. Practic, suntem egalii strămoşilor noştri, adeseori umiliţi şi ei, dar gata în permanenţă să meargă mai departe. Piţurcă mi s-a părut demn, lucid, vertical şi trist. Un bărbat adevărat! A sesizat cineva vreo secundă de şovăială în discursul lui de om învins pe teren, dar învingător în lupta – infinit mai importantă – cu viaţa?
N-am să uit niciodată cum stătea cu braţele încrucişate de efort şi ne privea direct, pătrunzător, răspunzător până la urmă, asemeni unui nuc bătrân în calea orgiei vremurilor. Faţa lui degaja încleştare, determinare, poftă de muncă. Trăia! Ca spectator, cred că nimic nu poate fi mai frumos decât să-ţi surprinzi eroul fremătând lângă câmpul de luptă, istovit, aproape chircit la primul sau la ultimul interviu în faţa istoriei. Vorbele lui mi‑au părut abur, pleoapele lui scuturându-se le-am simţit ca pe un oftat prelung, inima lui bătea în pieptul meu şi timpul ne înghiţea pe amândoi ca un tăvălug…
Îi datorăm multe lui Piţurcă. Contemporaneitatea e însă esenţială. De-aici înainte, moartea nu mai poate fi decât un detaliu.