Barcelona nu mi s-a părut o echipă incredibilă. M-a plictisit siguranţa ei de după minutul zece, uneori aducea a suficienţă, m-a moleşit lipsa ei de explozivitate, ba chiar - să mă ierte Dumnezeul catalanilor! - m-a iritat jocul de-a latul terenului, contractul pe care-l făcuseră din mers cu timpul. Pe Manchester am văzut-o stingheră pe teren minute bune, debusolată, adunată parcă după o beţie, cu un Ronaldo precum un doberman căruia criza economică îi schimbase stăpânul.

Sunt conştient că ăsta e tipul de meci pe care fiecare îl vede şi-l trăieşte prin propriul eu. Nu-mi propun să dau verdicte. Miercuri seara, un miliard de telespectatori s-au transformat în antrenori, din China şi India până în Hawaii şi Haiti, şi l-au învăţat meserie pe Sir Alex Ferguson. Milioane de gospodine resemnate s-au îndrăgostit fulgerător de privirea lui Pep Guardiola, de gestica lui, de mimica şi până la urmă de talentul lui de prestidigitator. În ziua de azi e de bon ton să umbli încruntat pe marginea terenului cu mâinile îndesate în nişte buzunare goale de firmă.

Mă gândesc şi la conducătorii fotbalului autohton. Finala a căzut ca o obligaţie de serviciu pentru cei mai mulţi dintre ei. După pauză s-a transformat într-o negociere în familie. „Dragă, dacă mă uit până la sfârşit, mâine faci tu piaţa?!”.

Dacă Stelei nu-i reuşeşte fuziunea cu Unirea Urziceni, Gigi ar putea încerca pe ultima sută de metri varianta contopirii fundamentale cu Dinamo! Nişte datorii de câteva milioane de euro se pot inventa oricând între oameni responsabili. Asta dacă nu cumva, scârbită de lentoarea procedurii de la Lausanne, n-ar vrea şi Timişoara să-şi unească sângele şi destinul tot cu Dinamo. Sau cu Rapid. Le-ar sta bine în poză lui Marian şi George, unul cu ceasul la vedere, celălalt cu borseta. Explicaţia ar fi că „timpul înseamnă bani pentru toată lumea”.

Trăim în ţara fuziunilor inevitabile. Ce-aţi zice de o alianţă între Gaz Metan şi Gloria Bistriţa, cu îmbrăţişarea monumentală dintre Horoba şi Pădureanu, aceşti Marilyn Monroe şi JFK ai fotbalului transilvănean?! În cazul lor nu s-ar evita doar o retrogradare nenorocită, s-ar rescrie chiar istoria unui cuplu de poveste. „De ce să ne tot despărţim, fraţilor, când ne şade atât de bine împreună”, vor argumenta cei doi, ţinându-se de mână în aceeaşi barcă.

Între Otopeni şi Buzău e o legătură viscerală. Două echipe condamnate să stea ascunse în pivniţă de la începutul campionatului vin şi propun o revoltă a sporurilor de toxicitate. Am putea ajunge să vorbim chiar de prostituţie şi proxenetism. E lumea lu’ peşte.

Între Basarab Panduru şi Eric Cantona văd din ce în ce mai puţine diferenţe. Panduru spune: „Nu-l pune nimeni antrenor pe Panduru pentru 10.000 de euro”. Cantona completează: „Înainte de a fi bărbat, sunt Cantona”. Două declaraţii din aceeaşi categorie valorică.
Doi oameni izbitor de simpli, care toată viaţa au încercat să-şi complice existenţa. Nica s-a născut odată cu veşnicia satului teleormănean şi a ajuns, la crepusculul carierei, să-l imite pe Hagi timp de vreo 30 de secunde în maioul lui Salguieros Porto. A antrenat cu pumnul la vedere, precum un parlamentar uzbek, într-o lume de tâmpiţi în care el s-a iscălit mereu cu majuscule. După moda occidentală, vlăguit de-atâta pasiune neîmpărtăşită în spatele liniei de var, s-a convertit consultant la un canal de nişă unde i s-a permis să zbiere. Unitatea de măsură a analistului Panduru e decibelul.
Eric a visat că nu-i îndeajuns să fii bărbat dacă te cheamă şi Cantona încă din fragedă pruncie petrecută în cartierul marsiliez Caillols, arondismentul 12, colţ cu băcănia „Chez Joseph”. În general, fiii imigranţilor italieni aveau trei opţiuni pentru viaţă atunci când se întorceau acasă de la prima împărtăşanie: mafioţi, pizzaiolo ori fotbalişti. Treizeci de ani mai târziu, englezii i-au oferit regatul lor într-o ceaşcă de ceai cu amprenta buzelor reginei deasupra

În acest moment, cel mai potrivit antrenor pentru Steaua mi se pare Corneliu Vadim Tudor. Ce reparaţie morală în faţa istoriei ar provoca Gigi Becali!

Ar fi de aşteptat ca tribunul să conducă antrenamentele cu drujba? Plăcerea s-ar situa de partea jucătorilor, oricum. Şi a noastră, fără îndoială!

Mitică Dragomir, spre exemplu, nu şi-ar mai putea permite niciodată comentarii de tipul „Steaua joacă prost, domnilor, niciodată n-am văzut-o atât de slabă”. Eventual Mircea Geoană să-l atenţioneze discret pe preşedintele PRM cu un „locul şapte i se potriveşte cel mai bine domnului Vadim”, nu înainte ca acesta să-i dea răspunsul la primul microfon care i-ar ieşi în cale: „Mare dreptate a avut Iliescu când l-a făcut pe limbricul ăsta prostănac.”.
Fotbalul ar ajunge mai aproape de analiştii adevăraţi. S-ar documenta şi Ion Cristoiu. Am afla de la Biblioteca Naţională că avem de-a face cu un joc unsprezece contra unsprezece desfăşurat pe o suprafaţă dreptunghiulară de culoare verde. „De ce verde? Oare domnul Vadim ne-ar putea răspunde la această întrebare”?!

În rest, vai de capul lui Traian Băsescu. În mai puţin de 48 de ore, Vadim l-ar soma să-şi facă echipa pentru a tranşa rivalitatea dintre ei pe teren. Până la sfârşitul campionatului s-ar dezgropa la DNA şi fraudele lui Menumorut!

Ştiam că Viorel Hizo circulă cu trenul. Eram absolut convins. Niciodată nu mi-am închipuit că ar putea conduce un BMW! Există situaţii ori evenimente, ori oameni pentru care ai putea băga mâna în foc. Aş fi făcut acest lucru pentru „nea Vio”, şi nu o singură dată. Ce dezamăgire să aflu că de fapt el rula într-un X5 bavarez, cu 150 de km la oră, poate chiar în momentele în care eu mi-l imaginam dormind într-o cuşetă jegoasă, undeva la graniţa Republicii Vaslui cu ţara nimănui! Şi nici măcar nu era maşina lui! Aflu azi că omul meu e urmărit penal în această trebuşoară orchestrată de conducerea penultimului său club.

Vreau să precizez un lucru. Mi se pare foarte important pentru anchetă. Viorel Hizo nu e băiatul lui Ion Ţiriac. Când era mic, mânca pâine cu gem. N-a fost un copil răsfăţat. Îşi făcea temele, era respectuos, iar la cunoştinţe despre natură ar fi ajuns chiar un elev de perspectivă dacă această materie ar fi rămas în programa şcolară şi dincolo de clasa a IV-a.

Adult, l-a cunoscut pe George Copos. Poate că l-a cunoscut prea devreme sau, pur şi simplu, asta i-a fost soarta. Patronul Rapidului nu i-a făcut cadouri în nicio împrejurare. L-a tratat mereu ca pe o slugă şi i-a dat cu flit de fiecare dată când avea altă părere decât a sa.

Maşina asta e revanşa puştiului care în toată copilăria nu şi-a putut permite să spargă un geam.

Cu patru etape înainte de final încă nu ştim în ce ţară se va decide acest campionat. Nu ştim nici cine se va înscrie la viitoarea ediţie a Ligii I. Habar n-avem cine retrogradează şi cine promovează. Oare cine va intra definitiv la puşcărie? Cine scapă?

Suntem în vâltoarea unui suspans pe care numai nişte proşti ca noi îl merită. Parcă niciodată n-am fost atât de turmentaţi. La nivel declarativ, fotbalul nostru e la zenitul evoluţiei sale mediatice. Orice s-ar spune, e greu să vorbeşti mai mult şi să realizezi mai puţin decât în acest sezon. Dacă ritmul va continua şi în anii următori, se va ajunge la o saturaţie generală, o monstruoasă indigestie cu promisiuni nerespectate şi bălăcăreli supradimensionate.

Mi-e din ce în ce mai greu să cred că oamenii pot fi mai lăudăroşi, mai vanitoşi ori mai ipocriţi în vreun alt colţ al lumii. Poate mai slab pregătiţi da, dar nu o arată la modul ăsta. Nici nu au unde. Noi le-am creat ecranul acestor caricaturi, am intrat în viaţa lor neinteresantă şi tristă, le-am provocat fără să ajungem să ne imaginăm că într-o bună zi ne vor contamina. Nici nu mai ştim unde se termină lumea lor şi unde ar trebui să înceapă independenţa noastră. Ne-am amestecat mofturile, orgoliile şi isteriile. Halal prezent, oricum te-ai numi!

„It’s a fucking disgrace” i-a strigat de trei ori în trei secunde Didier Drogba lui Tom Henning Ovrebo la sfârşitul meciului retur dintre Chelsea şi Barcelona. Parcă toată injustiţia lumii se abătuse asupra Imperiului britanic, a cărui infailibilă capitală nu va câştiga nici în această vară Champions League.

Ceva mai reţinut, Guus Hiddink a vorbit despre cele mai devastatoare greşeli de arbitraj pe care a trebuit să le suporte în întreaga sa carieră. Văzuse patru penalty-uri olandezul. Bizar. Nici Dan Petrescu n-ar fi revendicat mult mai multe. Şi-a apărat jucătorii, inclusiv pe Michael Ballack, care mai avea puţin şi-l linşa pe central în faţa camerelor. N-a comentat însă eliminarea lui Abidal, amintind un pic de Sorin Cîrţu la faza respectivă. Un lucru însă a vrut să sublinieze bine de tot selecţionerul Rusiei detaşat pe „Stamford Bridge”: Ovrebo e norvegian. A se înţelege, nu reprezintă marile campionate europene, n-are suficientă experienţă internaţională, nu ştie cu fluierul, e bătut în cap şi dacă nu-l fugăreau jucătorii lui, l-ar fi alergat el până la Oslo pe coate-goale ăsta, bip, bip…

Calificarea Barcelonei e demoralizantă pentru fotbal. Ce poate fi mai crud decât să-ţi domini tactic adversarul în ambele meciuri, să-l privezi de soluţii în toate compartimentele, practic să nu-l laşi să tragă la poartă, iar drept răsplată să mori otrăvit de ultima secvenţă?!

Pe timpuri, coaliţiile anti-Dinamo se rezumau la comunicatele de partid. Acestea erau rare, definitive şi lămuritoare. Dar nu se murea din atâta lucru. Regimul comunist e cel care a întreţinut şi desăvârşit „mitul Dinamo”, una dintre cele mai mari minciuni din istoria sportului. Ne-am trezit la un momrent dat că - pac, pac! - se inventase Victoria, un fel de resort doctrinar al clubului din Ştefan cel Mare, echipa tuturor lichelelor de rang înalt, hidra Securităţii, dovada supremă că fotbalul era confiscat iremediabil de aparatul de stat.

Pe lângă ea, Dinamo a continuat să trăiască tumultuos, arogant, sfidând din toate punctele de vedere ideea de competiţie. Cine nu-şi mai aminteşte de serialele de comedie din după-amiezile „Fotbalului minut cu minut”, când radiofonia uimea România, iar alde Mateuţ şi Cămătaru aveau ordin să violeze fragilele regulamente europene?! Reuşeau. Au reuşit. Am fost cu toţii mândri de asta.

Decembrie 89 şi, mai apoi, secolul XXI au surprins-o pe Dinamo în aceeaşi postură. Meciurile au continuat, oamenii s-au mai schimbat, dar senzaţiile de opresiune, de umilinţă şi de nedreptate n-au dispărut şi nu vor dispărea vreodată. Dinamovismul înseamnă mult cinism şi prea puţin umor. Nu câinele, ci javra e simbolul lui Dinamo!

Dacă Răzvan reuşeşte să califice naţionala la Mondial, sigur federaţia va fi dată în judecată de Victor Piţurcă. „Aţi văzut că mai erau şanse?!”, va spune fostul selecţioner. E de aşteptat ca avocaţii de astăzi ai lui Gigi să devină din toamnă apărătorii lui Piţi, iar Lupescu să fie nevoit să joace singur la mijlocul terenului în criza vieţii şi a timpului său. Mircea Sandu şi Comitetul Executiv vor fugi, mai întâi cu liftul, apoi cu elicopterul, spre un Târgovişte un pic mai îndepărtat şi ne vor adresa un comunicat. „Suntem dispuşi să-i dăm lui Piţurcă cu 100 de lei în plus, numai să renunţe la plângere. Să-şi aleagă o emisferă şi noi îi promitem că ne vom muta în cealaltă”.
Dacă Răzvan nu reuşeste, nici în 2010, nici în 2012, vom ajunge la concluzia că tatăl lui a expirat, milionar impasibil între minele de la Doneţk, şi că e nevoie de un alt tip de carismă pentru a depăşi monotonia fotbalului nostru constipat. Încep să-mi pun întrebarea legitimă: oare ne va refuza şi Florin Piersic?
Deocamdată, pentru naţiune, cel mai important e meciul cu Iaşiul. Să trecem cu bine de hopul ăsta şi mai vorbim. Hai, defilare uşoară la toată lumea şi cât mai mulţi mititei pe grătar!