Ce-o cauta Sabău la Timişoara? Probabil un loc de muncă după calvarul negocierilor cu Dinamo, unde apăruse ca un personaj de telenovelă trădat de erorile tinereţii. Probabil o carieră după ce s-a jucat destul de-a Alice în Ţara Minunilor la curtea lordului său. Probabil o imagine plecând de la sat la oraş ca un adolescent cu mintea plină. Probabil o leafă care să-i asigure familiei confortul pe timp de criză. Probabil chiar dorinţa de a exista, în fotbal şi prin fotbal, cât mai departe, cât o vrea Cel de Sus.
E un mariaj bizar. I se potriveşte Neluţu Sabău lui Marian Iancu? E suficient să fii serios şi civilizat la negocieri pentru a avea succes într-un loc de unde seriozitatea şi civilizaţia au plecat deja de câteva ori în ultimul an? Are vreo şansă un contract pe trei ani între doi oameni care nu visau să se întâlnească vreodată?
La Timişoara, Sabău va începe să înveţe meserie cu un alt tip de interlocutor. Va da piept cu lumea obiectivelor imediate, cruciale. Mă întreb cât de rezonabil poate fi să ţi se propună să câştigi campionatul, ba să te mai şi califici în grupele Ligii Campionilor în timp record, când tu abia ai coborât dintr-o livadă artificială plină de mere şi prune umflate cu pompa?

Chiar înainte să înceapă munca de antrenor la Steaua, despre Cristiano Bergodi ştim un lucru: a fost păcălit de Gigi Becali. Şantajat şi păcălit. Iată, aşadar, cadrul oferit de noul său club în drumul spre marea performanţă.

Italianul se înşală dacă îşi imaginează că patronul Stelei va fi clement cu el în condiţiile în care nu i-a oferit niciunul dintre jucătorii doriţi. Nu va fi. Pretenţiile lui Gigi nu pot fi măsurate ori cuantificate în sistem internaţional. El cere în funcţie de cât îi pofteşte gura. Nu-şi evaluează corect potenţialul, cu atât mai puţin pe cel al angajaţilor săi. A pierdut de mult măsura lucrurilor. E aproape delirant o frază din zece. Ultima grozăvie debitată vine imediat după tragerea la sorţi a turului doi preliminar din Europa League: Becali se bate la trofeu!

Sigur că Bergodi are şi argumente. Sunt valabile pentru el. Gigi le are pe ale lui, frate. Acestea sunt valabile pentru toată suflarea Stelei. În cazul nostru, timpul e aliatul platitudinii, al inconsecvenţei şi al deşertăciunii. Prin urmare, Bergodi nu va fi primul antrenor care intră în conflict cu patronul Stelei. Nici măcar primul italian. La un moment dat, totuşi, va avea parte şi de o favoare: va fi ultimul demis.

Jungla la care se face referire de multă vreme în fotbalul românesc scoate la iveală o specie de o frumuseţe orbitoare: papagalul. Astăzi, substantiv. Mâine, posibil adjectiv. Nu ştii ce să admiri mai întâi, coloritul, kilometrajul, inteligenţa acestor păsări?! Puzderie de papagali invadează plajele mini-sezonului nostru estival. Parchează oriunde. Au ajuns şi la munte, la cote nemaîntâlnite, ocupând vacante cuiburi de vultur, dar şi pe terase. Pene de papagal amestecate cu spume lungi şi alcooluri fine coboară temperatura nopţilor până la limita drojdiilor împuţite şi a mirosului acru de trabuc.

Papagalii vorbesc mult. Şi repede. Nu suportă secretele. Tânjesc după o lume în mii de culori, o lume abrazivă, condimentată, niciodată aceeaşi. Din păcate, le lipseşte luciditatea şi consecvenţa. Transformă totul într-o gălăgie incontrolabilă şi ameţitoare, unde doar albul şi negrul rămân certitudini.

În lumea lui Hitchcock era o beznă ospitalieră. Lipseau jeepurile, iar revolta păsăreţului??? avea demnitate. Între timp ne-am transferat pretenţiile la iarmaroc. Negociem acadele, iar papagalii fac paraşutism de performanţă.

Un fotbal intrat în legalitate nu interesează pe nimeni în România. Patronilor li se pare inacceptabil să le ceri aşa ceva. Jucătorilor li se pare revoltător. Suporterilor, obositor. Iar jurnaliştilor neverosimil. Ne-am obişnuit să trăim într-o ţară mincinoasă, fără reguli stricte, plină de favoritisme şi vulnerabilă în faţa şmecheriei. O schimbare bruscă ar deranja pe foarte multă lume. Adevărul e că, într-o eră utopică, românii nu-şi mai doresc revoluţii. Atâtea câte au fost n-au adus decât înfrângeri după ele.

De douazeci de ani, fotbalul nostru are statut aparte în societate. E stat în stat. Uriaşe nereguli financiare se ascund în spatele gestiunii proprietarilor de cluburi, ei inşişi nişte fantome de multe ori. N-a avut nimeni tupeul să-i deranjeze. Au ajuns personaje-cheie în viaţa publică. Ne-au sufocat mediatic. Ne-au luat piuitul.

Practic, noţiunile de contract sau buget nu există în fotbalul românesc. Există inginerii. Adică escrocherii. Ingineriile n-au treabă cu legea ori cu fiscul. Cei care le manevrează nu plătesc impozite. Sau, în orice caz, nu le plătesc la timp.
Dacă ANAF îşi propune să facă ordine în această lume, trebuie să ştie că intră pe un şantier nemărginit. Acolo trăiesc învingătorii noştri de fiecare zi.

Logic ar fi ca Bergodi să schimbe Steaua în bine. Un pic de disciplină, un strop de organizare, un oarecare sens tactic fac parte din proiectele sale pe termen scurt. Chiar şi fără achiziţii, actualul lot al Stelei poate prinde podiumul dacă îşi face ordine la mansardă. Avem şi vom avea un campionat modest, unde marja de eroare a echipelor cu nume e încă destul de mică. Enigma principală rămâne însă aceeaşi: relaţia lui Gigi Becali cu el însuşi sau, dacă vrem să fim generoşi, cu restul lumii.

Până în prezent, niciodată declaraţiile de intenţie ale patronului stelist nu şi-au găsit acoperire în fapte. Adevărul lui, menit să expire după cinci minute, a debusolat o lungă serie de posibili tehnicieni, toţi prostiţi, păcăliţi şi umiliţi de toanele unuia care nu şi-a găsit încă locul pe scena vieţii publice. Noua axă Bruxelles-Pipera, deschisă conjunctural la ieşirea din arest a marelui latifundiar, relansează perspectivele sentimentale ale clubului roş-albastru.

Dacă inconsecvenţa lui Becali e cel mai mare neajuns din istoria modernă a Stelei, suporterii, spre deosebire de antrenor, pot miza pe resursele nebănuite ale timpului. Cine va mai şti peste 150 de ani dacă Semedo chiar nu trebuia schimbat cu Szekely ori dacă Bergodi a venit după Lăcătuş sau invers?

E greu de contestat faptul că ultima etapă a ţinut loc de suspans pentru întreg sezonul. Echipele mici ne-au depăşit aşteptările. Niciuna dintre echipele mari n-a câştigat, ceea ce trebuie că reprezintă o premieră pentru România în ultimul act din 1989 încoace.

Cel mai plictisitor meci a fost chiar cel de la Urziceni, unde după golul egalizator al lui Rusescu echipele n-au mai jucat fotbal, având siguranţa că nimic nu li se mai poate întâmpla.

Dinamo, Timişoara, Craiova, Rapidul, chiar şi Clujul au terminat prăbuşite întrecerea, ceea ce nu poate fi decât un lucru pozitiv dacă ne raportăm la nivelul echilibrului, al corectitudinii şi al devotamentului competitoarelor. N-a existat niciun blat în programul rundei finale (cu excepţia ultimelor 35 de minute de non-combat de la Urziceni, unde totuşi situaţia e perfect normală şi de înţeles).

Meciul serii s-a consumat în Giuleşti. Rapid a avut o a doua repriză europeană, dominată de un dramatism rar întâlnit la noi, pe care patronul George Copos nu-l merita. După un campionat furtunos şi turbulent, unde ziua de mâine se anunţă de fiecare dată la fel de puţin probabilă precum fusese şi cea de ieri, vişiniii au eşuat la câţiva centimetri de o calificare. Dorită, nedorită sau pur şi simplu întreruptă de soartă.

Naţionala lui Răzvan a semănat cu Rapidul din tranşeele hanseatice. Cel puţin pe final, când nimic altceva nu mai conta decât îndepărtarea balonului din careul de şaişpe. Prezenţa lui Dani Coman în poartă întăreşte senzaţia întoarcerii în primăvara lui 2006. „Băiatu’ lu’ tata” a reuşit. Şi atunci, şi acum. A strâns în Lituania mai multe emoţii decât adunase Victor Piţurcă în precedentele cinci jocuri. S-a zbătut, s-a perpelit, a răbufnit. Mai avea un pic şi exploda de atâta devotament. Lui Dan Petrescu, cu siguranţă, i-ar fi ieşit chestia asta!

Să alegi să trăieşti la Marijampole, în vinclul păienjenit al Uniunii Europene, într-un week-end profund european, ce nebunie! Sau poate că e doar o prostie. Iar calificarea nu se va obţine. Nici în toamna asta, nici măcar în veacul vecilor. Ar trebui ca Răzvan să mute munţii, nu Balcanii, ci Alpii, să câştige la loteria universală şi să schimbe ceea ce tatăl său n-a reuşit niciodată: mentalitatea românească.

E pentru prima oară în ultimii o sută de ani când o selecţionată divizionară reprezintă viitorul unei naţiuni. Noi n-avem jucători. N-avem nici talente. Însă putem strânge cureaua. Dacă băieţii ăştia trag cu dinţii de viaţă, aşa cum au făcut atâţia ani la rând fetele alea la canotaj, ne vom despărţi fără regrete de Mutu şi Chivu. Ar fi deja o victorie.

Chiar dacă nimeni nu-i sigur că-şi păstrează postul la Dinamo, un lucru e cert: Borcea rămâne. E esenţial. În jurul lui, toate scenariile sunt posibile. Se vorbeşte de venirea lui Ionel Ganea, un buldog pe poziţia de organizator de evenimente. Oare Dănuţ Lupu n-ar fi binevenit în organigrama asta revoluţionară? Mă gândesc că, prin uriaşa sa experienţă de viaţă, Lupu ar putea ajuta la întocmirea programului nocturn al echipei, selectarea cluburilor, barurilor, discotecilor, puburilor, cârciumilor, tavernelor, teraselor, birturilor, bombelor.

Omul ar intermedia gagici şi garsoniere, tronsoane orare şi locuri de parcare. Totul ca la carte. Cu tabel, prezenţe obligatorii şi performanţe. Jucătorii ar fi premiaţi sau, dimpotrivă, amendaţi pentru prestaţii. Exemplu: la trei nopţi mediocre din zece, jucătorul stă o etapă în campionat. Alta: dacă nu-ţi respecţi atribuţiile contractuale la beţie - stabilite de regulamentul de dezordine exterioară al FC Dinamo -, plăteşti din buzunarul tău (pentru toată lumea!) următoarea paranghelie.

Dacă se vrea într-adevăr performanţa, acţionarii vor pune în pauza de iarnă la dispoziţia lotului litoralul Insulelor Baleare. Plajele Ibizei vor fi ocupate non-stop de contingentul câinilor premianţi şi de alesele inimilor lor. Se vor stabili capi de serie şi urne valorice. Nu vor exista arbitri străini. Va fi adevărata Ligă a Campionilor!

Inexplicabilul devine terian. Pentru prima oară în istorie, Ialomiţa propune campioana României. Nu-i vorba de uleiul de floarea soarelui, ci de fotbal. De la isprăvile politico-poetice ale lui Mircea Dinescu acest judeţ n-a mai avut atâtea accesări pe motoarele de căutare.

Adio Dinamo, gata cu Borcea, Turcu şi dom’ profesor! Să-i facem pachet şi să-i trimitem cu confirmare de primire la Timbuktu. Abia atunci vom realiza cât de frumoasă e viaţa fără ei!

Constatare la fel de importantă: după Hagi şi Lăcătuş, Balint, un alt fost mare fotbalist din generaţia de la patruşopt, nu prezintă garanţii ca antrenor. Cu două-trei zile înainte, reamintesc, o păţise şi Moldo. Lui Dorinel i-a atârnat tinicheaua de coadă de ceva vreme. Piţurcă a supravieţuit graţie norocului. În ritmul ăsta o să ajungem să-l regretăm pe Halagian mai tare ca pe Ceauşescu! Apropo, nea Florin e ăla care a inventat focul, nu?!

Am intrat de ieri în anul Bursucului. Animal de vizuină, cu gât scurt şi puternic, picioare anterioare groase şi labe special adaptate pentru săpat. Există nouă specii de bursuci, dar toate aparţin familiei nevăstuicilor. Notorietatea euro-asiatică a bursucului e, deocamdată, net inferioară câinelui. Deocamdată. Nu s-a inventat încă bursucul maidanez.