L-am regăsit pe adevăratul Mircea Lucescu la sfârşitul meciului cu Timişoara. „Trebuia să le dăm şapte-opt goluri”. Indiferent că ar împlini 64 ori 100 de ani, comportamentul şi atitudinea lui rămân aceleaşi. Cu o zi înainte de meci dăduse deja un răspuns în stilul său caracteristic la o întrebare care-l urmărea de mai bine de 20 de ani. „Poli merita atunci să retrogradeze, era echipa Stelei”.

Neluţu Sabau, un fost angajat la mustăria lui tata Jean, e astăzi în măsură să destrame mitul Shakhtar. Ar fi un miracol, să recunoaştem. Dar oare fotbalul românesc ar reuşi să profite de pe urma lui?

Nu de gargară e nevoie în astfel de momente, ci de responsabilitate şi inteligenţă. Nu contează dacă Gigel Bucur valorează câteva milioane de euro pe piaţa internaţională sau doar o ceapă degerată, important e ca echipa să ştie să-l pună în valoare săptămâna viitoare. Şi mai ales e obligatoriu ca Timişoara să nu joace la 0-0.

Nu pot să nu mă gândesc un pic în contextul ăsta şi la Dario Bonetti. I-a fost preferat lui Sabău pe banca lui Dinamo, la recomandarea vizionarilor fotbalului şi a oamenilor de decizie din club. Deocamdată, performanţa lui e că i-a făcut fericiţi pe ăia de împingeau conservele la hypermarket.

Spaniolii l-au poreclit „Vulturul” pe Emilio Butragueno, atacantul emblematic al Realului din anii 80. Astăzi ar fi făcut-o în numele lui Alberto Contador, liderul unei generaţii de ciclişti fără identitate.
Contador a survolat Turul Franţei. A fost cu două clase peste toţi adversarii. Până când nu va exista o probă care să-l arunce la groapa de gunoi a sportului, imaginea lui va însemna un reper pentru ciclismul secolului XXI.

E posibil ca Alberto Contador să fie dopat. El ar continua astfel tradiţia marilor campioni, imbatabili trişori într-o lume selecta şi rafinată, străbătută din când în când, apoi tot mai des, de interferenţe nefaste.
N-a fost turul lui Lance Armstrong. Americanul a urcat pe Mont Ventoux ascultând Radio Schleck, un fel de RTL light. Ne-a demonstrat în ultimele trei săptămâni că reţetele, ca şi tehnologiile, se mai schimbă şi că vine o vreme când în viaţa oricărui dinozaur apare o extincţie catastrofală.

Popularitatea Turului Franţei nu poartă însă niciun nume. Cinci sute de mii de oameni i-au petrecut pe ciclişti până în vârful Muntelui Chel, în penultima etapă. E mai mult decât ar fi putut spera Michael Jackson dacă se mai năştea o dată.

Toţi antrenorii care “sunt lăsaţi în pace să lucreze” riscă să facă performanţă la un moment dat. Expresia e tocită şi, de obicei, le aparţine chiar antrenorilor. Credeţi că un angajat de la o firmă oarecare, lăsat zece ani să-şi tot îndrepte greşelile din faţa computerului, n-ar avea nicio şansă să performeze la un moment dat? Răbdarea e însă o virtute rară în secolul în care trăim.

Există şi situaţii unde demiterea e, în acelaşi timp, obsesivă şi regenerantă. Antrenori care de când vin aşteaptă să plece tocmai pentru a se mai putea întoarce o dată. Acest tip de relaţie se bazează pe inconsecvenţă, laşitate şi slugărnicie. Patronul e permanent nehotărât, iar angajatul un duplicitar. Viaţa lor de cuplu e un lung şir de puncte de suspensie. Nimeni nu câştigă niciodată până la capăt, dar speranţa rămâne şi timpul trece.

Dacă toţi antrenorii ar fi păstraţi în funcţie până ar face performanţă, însăşi ideea de performanţă ar deveni plictisitoare. Profesia ar intra într-un blocaj ireversibil. Fotbalul s-ar pensiona direct de pe patul de moarte.
Rapiditatea cu care se mişcă planeta ne va transforma pe toţi în nişte consumatori fără demnitate. În urma noastră vor rămâne munţi de deşeuri şi câteva râgâieli.

La ora la care scriu aceste rânduri nu cunosc rezultatul meciului dintre Unirea Urziceni şi Greenock Morton. Recunosc, chestiunea nu mă avantajează. Pe Dan Petrescu, însă, da. Tot timpul Scoţiei fuge în direcţia în care îşi doreşte el. Castelele se pleacă înaintea lui. Şi bisericile. L-ar saluta şi monstrul de la Loch Ness dacă n-ar fi atât de obsedat de intimitate. Doar oamenii, scoţianul şi scoţianca de rând adică, sunt mai rezervaţi. Îl privesc pieziş. N-au texte cu el. „A venit, foarte bine, va pleca, să fie sănătos”.

Ca loc de cantonament, Scoţia e un tărâm excepţional. Are ceva din Ialomiţa de dincolo de miezul nopţii. Dacă dropiile Bărăganului nostru ar fi supravieţuit pe undeva, cu siguranţă ciulinii scoţienilor le-ar fi fost de un real folos.

Clima Scoţiei e ca o cafea tare cu lapte de bivoliţă. Terenurile de antrenament se descoperă şi se merită. Tibiile au termen de garanţie, iar rănile deschise devreme mustesc a whisky de ultimă generaţie.

În Scoţia n-ai parte de agitaţia din Bucureşti. Pe scoţieni nu-i cheamă Mahăru, Boschet, Minune, Poponeţ sau Salam. Scoţienii nu intră cu jeepurile în mare. Autostrăzile lor traversează Calea Lactee pe o ploaie uniformă. Scoţia e farul de la capătul speranţei.

Când un antrenor e demis în urma unor meciuri amicale înseamnă că are conducerea o problemă. „Ne interesează partidele cu Saint-Etienne şi cu Porto”, spune ţâfnos Cristi Borcea. A se înţelege „ne doare în cot de ţăranii ăştia de pe la hypermarketuri care ne umilesc de vreo trei ani încoace”.

Meciurile cu Saint-Etienne şi cu Porto sunt tot nişte meciuri amicale. Mare brânză dacă Dinamo le câştigă sau nu! Ele au devenit însă un pretext la indecizia conducătorilor, la lipsa lor de clarviziune şi la deciziile lor aiurite. În acelaşi timp, un semnal pentru aripa tăbăcită a lui Dinamo, în frunte cu Ion Marin. „Săpăligă” ştie că a venit vremea să stea foarte aproape de telefon şi, eventual, de televizor. Vestea cea mare nu poate să întârzie prea mult.

Ion Marin e un fel de Viorel Hizo (cu tot respectul pentru calvarul pe care-l trăieşte Hizo de când l-a cunoscut pe Copos). Ieftin, ingurgitabil, uşor de dat afară. Şi-a petrecut timpul mai mult plecând şi venind decât antrenând pe Dinamo. Dacă va fi numit principal până la începerea campionatului, are toate şansele să nu prindă meciul cu Steaua din etapa a 5-a. Nu l-ar surprinde să fie tratat astfel. Ar accepta decizia, s-ar da doi metri înapoi şi ar aştepta cuminte să fie chemat din nou la echipă. Într-o săptămână, o lună, un an sau doi.

L-am condus pe domnul Bonetti la gară. Soarele coborâse vertiginos în spatele dealului. Când am ieşit din maşină, un miros de untdelemn ne-a invadat nările. La stânga, calea ferată traversa un câmp de lalele înainte de a intra sub acoperişul halei din faţa noastră. Albe, roz, galbene, roşii, portocalii, mov… Le-am numărat împreună. Mie mi-au ieşit 96, lui abia 84. Peste douăzeci de ani, în acelaşi loc, Thassos avea să se oprească la 220, fără să le socotească pe cele care aveau corola plină de pete.

Am cumpărat un ziar de la primul chioşc pe care l-am zărit. Mai era ceva timp până la sosirea trenului. În afară de cuvintele încrucişate, care dezlegau o crimă, mi s-a părut că toate paginile prezentau ştiri ori evenimente pozitive. În jurul nostru, nerăbdarea călătorilor contrasta cu lentoarea femeilor de serviciu, vreo trei negrese enorme îmbrăcate în culori fosforescente care abia îşi târau papucii şi picioarele.
I-a sunat telefonul. A vorbit destul de mult. La un moment dat s-a ridicat în picioare, a început să gesticuleze, aveam impresia că spune acelaşi lucru fără să primească vreun răspuns. S-a îndepărtat de mine. L-am văzut ieşind din gară pe o poartă laterală, apoi a traversat liniile în diagonală către un depou de cereale. Cred că a plecat într-un vagon de marfă, pentru că nu l-am mai văzut niciodată.

Retrogradarea Argeşului nu poate fi încadrată la reuşite în CV-ul LPF. Ea intră mai degrabă la fapte diverse, rubrica de meteoriţi. În ultimii 20 de ani, conducătorii fotbalului românesc n-au mişcat un deget în sensul firesc al lucrurilor. Dimpotrivă, prin atitudinea lor de fiecare zi au încurajat aranjamentele, corupţia, necinstea şi ilegalitatea. S-au făcut de râs în mod constant în faţa opiniei publice şi au ajuns să fie ignoraţi chiar din interior de către cei care, în mod normal, ar fi trebuit să-i respecte. Aşa a apărut Cornel Penescu în peisaj. I s-au prezentat situaţia, conditiile, ritmul de funcţionare al sistemului. Nimeni nu i-a vorbit explicit despre riscuri. Care riscuri? „Fotbalul e o lume sigură, populată de borfaşi inteligenţi”, i s-a transmis în momentul semnăturii de adeziune.

Dacă DNA nu intervenea în timpul spectacolului, Penescu ar fi fost astăzi un erou modern. Un fel de ghid spiritual al societăţii. Aşa cum sunt sau cum au fost la vremea lor Jean Pădureanu, Romică Paşcu, Gigi Neţoiu, Puiu de la Oneşti, Pinalti, Sechelariu, Garabet şi alţi mulţi negustori cinstiţi contemporani cu loialitatea şi servilismul.

De ce Argeşul, şi alţii nu? Pentru că pe lumea asta se mai întâmplă şi accidente. Staţi liniştiţi, stimaţi colegi, fotbalul nostru are căderea morală de a merge mai departe.

Duminică m-a sunat Radu Naum să mă întrebe de ce nu comentam Turul Franţei. În timpul convorbirii noastre, cicliştii erau aproape de Brignoles, în departamentul Var, la o aruncătură de băţ de reşedinţa de vacanţă a preşedinţilor Franţei, fortul de la Bregancon, un fel de Mont Saint-Michel al Sudului.

Am vorbit de Madame Sarko, care poartă 44 la balerini, diferenţă mare faţă de un 38 jumăte spre 39 cât obişnuieşte să încalţe predecesoarea sa, Bernadette Chirac. Brusc, mi-am amintit de amicul Jacques şi de mesele lui vegetariano-pantagruelice. Pe unele dintre ele am avut ocazia să le luăm împreună - rutierii defilând ore în şir ca un pretext în fundal - preşedintele cu privirea spre imensele trofee aurite din salon, noi cu ochii în ecranul calculatorului de la mansardă.

Victoria lui Cavendish ne-a moleşit un pic. Parcă se scuturau palmierii peste noi. I-am avut pe Cipollini şi pe Zabel, fiecare cu mofturile, respectiv Cordula lui. Probabil, Cipo ar fi lovit un cameraman care-i filmase vara trecută gagica la plajă, iar Erik ne-ar fi demonstrat cu gura până la urechi cât a plâns duduia lui la moartea megastarului. „Les Guignols” la Brignoles, ar fi sunat concluzia Patronului.

Cele mai mari transferuri se fac pe timp de criză. Real Madrid va plăti cu mult peste 200 de milioane de euro în această vară pentru a-i face faţă Barcelonei. Deocamdată, Barca aşteaptă să vadă cât de lungă e vara şi până unde poate merge trufia lui Florentino Perez. Dacă vine şi Ribery la Madrid (se vorbeşte de un chilipir de 60 de milioane), catalanii vor propune „STOP JOC” comunităţii internaţionale şi probabil îşi vor proclama independenţa.
Acest tsunami declanşat în Spania l-a făcut pe sir Alex Ferguson să-şi înghită ciunga de-a latul. Noroc cu madam Fergusonu’ care a demonstrat nebănuite calităţi de karateka şi l-a salvat de la dezastru pe scoţian propunându-i un mentosan. Chiar şi aşa, Manchester stă şi se uită la cele 94 de milioane precum baba lui Creangă la găina care ouase mărgica.
În tot acest timp, preşedintele UEFA se plimbă prin birou în straiele profesorului Baltazar din anii copilăriei noastre. Îşi frământă mâinile să găsească o soluţie decentă pentru fotbal. N-o va găsi în următorii doi-trei ani. Dar pe urmă? Ce le-ar putea propune bogătanilor care sparg băncile fără cagule şi mânjesc apoi cu zerouri infinite ultimele sanctuare ale demnităţii?!