Echilibrul valoric şi contabil al acestui campionat sare în ochi mai mult ca oricând. Numai gândul că Steaua şi Dinamo nu vor mai fi niciodată singure în vârful catargului îţi provoacă o senzaţie de eliberare. În zare, orizontul anunţă o serie de anotimpuri incerte. Incerte în cel mai profund sens al cuvântului. Descoperim că, pentru noi, modernitatea înseamnă în primul rând pluralitate.
Liga naţională de fotbal e ca discursul lui Ion Iliescu din mai 1990, când eram cu toţii mai proşti cu 20 de ani, plină de construcţii bombastice, de structuri utopice şi de semne de exclamare populiste. Mediocritatea e acoperită decibelic şi parcă nici nu mai contează până unde şi până când. Culoarea e intens diluată şi tot mai multă lume trage de pânza firavă. Dar există speranţă. Speranţa că vom putea spera chiar şi după ce nu se va mai putea face nimic.
Comparativ cu dosarele meciurilor Steaua - Dinamo din anii 80, completate de nervul comentariilor din următoarele două săptămâni, derby-ul de duminică a fost o ciornă măzgălită de o mână feminină în ora de desen tehnic. Şi, totuşi, dinamoviştii au visat frumos. Şi, poate, s-au trezit nostalgici. Câţi dintre noi nu ne-am imaginat în pielea lui Tudor Postelnicu măcar o zi?

Noua naţională a României e capabilă să răspundă mizelor mici. E şi ăsta un pas înainte. Piţurcă devenise exasperant, să nu uitam. Ne-am chinuit cu Lituania şi Ungaria, dar ne-am impus punctul de vedere. În momentul de faţă, existăm. Pe hârtie, România lui Răzvan seamănă cu Steaua lui Bergodi. Ambele ne-au demonstrat că sunt capabile să joace la maximum în lumea a treia. Ceea ce s-a pierdut e clasa, carisma, anvergura.
Nu cred că vom mai apuca o generaţie de aur capabilă să scoată zeci de mii de oameni în stradă fără să câştige nimic. Vom rămâne mediocri. Din urmă vine prea puţin. Nici un antrenor nu poate face minuni cu o promoţie de căpşunari. Eventual îi poate învăţa imnul naţional, bunele maniere şi câteva expresii de circulaţie internaţională. După care toată lumea merge la culcare în speranţa că anii de altădată o vor mai face să viseze frumos.
N-are rost să ne gândim că batem Franţa şi Serbia la toamnă. O tactică ultradefensivă, bazată pe o disciplină de fier, nu constituie o garanţie. Capacitatea de exprimare ofensivă a acestei echipe pare să fie limitată de legile moderne ale fotbalului. Când vrei să construieşti ceva, e nevoie de mai mult decât de o salopetă şi o cazma.

Căpitanul lui Espanyol, Dani Jarque, a murit la 26 de ani în timp ce vorbea la telefon cu prietena sa. Convorbirea e anecdotică, numele fetei nu se va păstra, iar camera de hotel unde a avut loc întâmplarea nu-i va purta fotbalistului numele. Dani Jarque nu era nici măcar Sergiu Nicolaescu, să-şi poată regiza propriul destin, înconjurat de femei siropoase şi de maşini de epocă. S-a dus după două silabe oarecare, încercând să pună accentul undeva în vârful patului.
Misiunea federaţiei spaniole este să muşamalizeze cât mai repede cazul. La fel cum s-a întâmplat în urmă cu doi ani cu Antonio Puerta, mort pe teren şi incinerat la finalul celor 90 de minute, „să aibă timp omul să se odihnească în pace”. Oricine ştie că ăsta e cel mai important lucru pentru un mort, odihna. Iar pentru urmaşii lui, uitarea. Să uităm, dragi prieteni, în numele fotbalului, un sport imaculat şi pur, populat de îngeraşi cu inimioare fragile.
Dispariţia fulgerătoare a spaniolului ne dă apă la moară. Se va spune că moartea, ca şi mingea, e rotundă şi că, dacă unii se prăpădesc la masa bogaţilor, de ce n-am putea noi, românii, să ne ducem direct dintre sărăntoci în lumea celor drepţi. Şi eventual să ne refugiem sufletul într-o peluză, sub un pic de vopsea.

Trebuie că mulţi suporteri ai Timişoarei s-au simţit togolezi miercuri noaptea. Nibombe a fost peste toţi brazilienii şi românii lui Şahtior la un loc! O performanţă care îi deschide echipei lui Sabău un drum european adevărat.
Poli s-a comportat admirabil. Dincolo de tactica, dârzenia şi combativitatea jucătorilor, au fost argumentele principale. Calificarea nu s-a clătinat niciun moment. În faţa unei asemenea echipe, deţinătoarea Cupei UEFA a fost un monument de neputinţă, un schelet ambulant. Un fotbal îmbătrânit, lent şi previzibil, practic fără şuturi la poartă, un etern joc pasiv în jurul semicercului alb-violet.
Lucescu şi-a făcut caracterizarea la conferinţa de presă. „Cine nu ştie şi nu poate, critică”. Ca într-o poveste care începe în trisţetea lui „acum 20 de ani” şi se termină cu o nuntă, Timişoara şi-a închis o bună parte din rănile copilăriei şi adolescenţei. Blestemul timpului a operat, finalmente.
Un gând de bine pentru maestrul Jackie Ionescu, românul care şi-a încondeiat perfect adversarul, plasându-l în virtualitatea ecuaţiei pe un loc care nu există.

De obicei, după prima etapă, echipele învingătoare se declară interesate de titlu sau măcar de un loc în cupele europene. Cele care pierd n-au curajul să recunoască superioritatea adversarului. E prea devreme pentru mărturisiri. În ceea ce le priveşte pe nou- promovate, toate patru învinse pe teren propriu şi fără vreun gol marcat, undeva în spatele uşilor trântite începe lupta pentru supravieţuire.

Cea mai iubită echipă a ţării a evoluat în tiparele în care ne obişnuise Bergodi în preliminariile Europa League. Joc modest, organizare în limita posibilităţilor, imaginaţie aproape zero. O echipă plictisitoare, fără personalitate. Mai repede sau mai târziu, Gigi Becali şi Valeriu Argăseală vor ajunge, probabil pe căi diferite, la concluzia care se impune: “la cât s-a investit în această vară, nu puteam face minuni”.

L-am văzut pe Mihai Stoica fatalist. În momentul de faţă, campioana României n-ar fi dezamăgită dacă ar ocupa la finalul campionatului locul 8. E şi asta o tactică. Modestia autoimpusă a funcţionat sezonul trecut în Bărăgan, astfel încât o echipă fără tradiţie şi fără mari valori s-a desprins în câştigătoare necontestată.

La Craiova, un rezultat care nu mulţumeşte pe nimeni. Borcea urla la jucători. Mititelu ratează clipa de glorie. Mogoşanu şi Bonetti trag de timp pe banii altora. Suntem abia la început.