Pe vremuri, jurnaliştii care veneau să scrie despre Atletico Madrid primeau de la preşedintele Jesus Gil y Gil pixuri de unică folosinţă cu inscripţia „fac ceva pe Real Madrid”. (Barcelona era o echipă neinteresantă la vremea respectivă).
Se întâmplă, desigur, ca oamenii presei să folosească şi propriile unelte de scris, moment în care bossul local intra peste ei şi le rupea vârfurile ori peniţele ca pe surcele. Pe unii dintre ziarişti îi lua la bătaie. S-au constatat chiar infirmităţi sezoniere. Scenele erau fenomenale în delirul lor antidemocratic.
La un moment dat, masa presei a devenit pustie, ziariştii alegând să scrie despre meciurile lui Atletico de pe „Vicente Calderon” direct din redacţie. Nici la radio nu se mai comenta nimic. Televiziunea rămânea de fiecare dată la poarta stadionului. S-a creat un fel de frondă naţională împotriva nebunului.
Astăzi, gestul lui Marian Iancu de a-i îndemna pe bănăţeni şi mai apoi pe români să nu citească un ziar de sport care pe el îl deranjează se înscrie într-o notă uşor romantică. Timp de câteva minute, pe moşia lui, jucătorii au devenit nişte bieţi mesageri ai timpurilor de ocară. Am aflat astfel că Timişoara suportă cenzura.

Credeţi că poate exista ceva ilegal în fotbalul românesc? Mă îndoiesc. Condescu e naiv dacă îşi închipuie că i-ar putea pune la zid împreună pe Mircea Sandu şi Mitică Dragomir. Conform statutului fotbalului în lume, cei doi nu sunt obligaţi să dea socoteală decât în faţa Marii Adunări Naţionale.

Condescu vine şi zice: comisiile LPF funcţionează în afara legii. Adică îl acuză pe Mitică de genocid, practic de subminarea economiei naţionale. E destul de grav. Sau ar putea fi, dacă pe Condescu l-ar sprijini o ţară întreagă, în stradă ori măcar în faţa televizorului, zeci de mii de oameni ai muncii de la oraşe şi sate strigând de zor împotriva patronului Ligii Profesioniste de Fotbal.

Dar nu-i aşa. Condescu e mic, Mitică e mare, e cel mai deştept om mare de pe lume şi poate oricând organiza o ambuscadă care să-l înghită pe Condescu şi să cureţe fotbalul de îndărătnici.
Între timp, Mircea Sandu stă la birou şi ascute cuţite. În cel mai scurt timp aprinde focul. O uriaşă vâlvătaie va cuprinde cărbunii Gorjului, iar un fum înnecăcios o să alunge lumea în case. Grătarul federal trăieşte toamna aşa cum şi-a propus. Noapte bună, Revoluţie, oriunde te-ai baricada!

O dată pe lună sau o dată pe săptămână, Gigi Becali vinde Steaua din plictiseală. Când e foarte plictisit o vinde pe 50 de milioane de euro, când plictiseala e mai uşoară o dă pe nimic.

Dacă există un cumpărător real, Gigi îl ironizează, îl compară cu cei din familia Becali, îşi aduce aminte de neamul pe care-l reprezintă şi nu mai vinde. Dacă nu există niciun doritor, Gigi vinde Steaua la televizor. Oricine o poate cumpăra. Steaua devine proprietatea celui care îl ascultă în acel moment pe Gigi Becali.

În realitate, Gigi nu stăpâneşte nimic. Nici să vrea n-ar avea ce să vândă. Steaua e o gogoaşă. O utopie. Oamenii s-au agăţat de echipa asta din lipsă de perspective şi de idei. Nu exista „esenţa Steaua”. Steaua n-are nimic uman în ea. Steaua e armata lui nea Nicu, elicopterul de pe comitetul central, jucăria lui Valentin şi cel mai mare vector sportiv de influenţă propagandistică. Rezultatele ei sunt bucurii nord-coreene. E vina noastră că ne-am trezit cu ea pe cap şi-am fost apoi obligaţi s-o suportăm?!

Locul Stelei nu e la palatul lui Gigi Becali, ci la muzeul identităţilor măsluite.

Înfrângerile au mereu ceva pozitiv în ele: ne uşurează munca. Nu suntem nevoiţi să ne dăm peste cap, nici să scriem editoriale cu majuscule, ori să-i facem pe jucători adevăraţi eroi ai neamului.

La înfrângeri scontate, în general, e linişte. Aşa mai auzim şi noi câte ceva despre valoarea adversarilor (în cazul nostru, vezi Luis Fabiano), despre substanţa reală a competiţiei. Dezbaterea devine echilibrată, îţi poţi exprima un punct de vedere fără a fi considerat un trădător. E o senzaţie de bine.

Unirea Urziceni şi-a respectat condiţia. A pierdut decent, s-a încadrat perfect în tiparele înfrângerii, n-are nimic de obiectat. Exact aşa cum se aşteptau spaniolii, ai noştri au jucat ţărăneşte, cu capul plecat, toţi în spatele mingii, la ce dă Dumnezeu. În momentul în care Sevilla deschidea scorul, meciul era încheiat. Am primit exact ceea ce ne aşteptam să primim. A fost un regal.

În schimb, mărturisesc că m-a dat un pic peste cap înfrângerea cât o victorie a lui Debrecen la Liverpool. Cum e posibil ca o echipă cu buget de grădina botanică să ţină în asemenea hal de scor pe „Anfield”? N-am să înţeleg asta niciodată şi am ţinut să consemnez.

Pentru adolescentul din ziua de azi, şcoala e un element de conjunctură: începe cu o zi înainte de Liga Campionilor. Paisprezece septembrie devine un fel de conferinţă de presă oficială unde profesorul şi elevul vorbesc optimist despre tehnologii moderne, droguri, avorturi, CR9.

În banca lui e programul complet UCL, iar zilele cu soare se întind până în decembrie. Astăzi joacă Real, Juventus, Milan, Chelsea şi Manchester. Mâine e Inter cu Barca. Între paginile cărţii stă letopiseţul imprimat la agenţia de pariuri cu zecile lui de variante care contrazic ştiinţele exacte oferindu-i perspectiva unui weekend de vis între mare şi munte.

În banca ei sunt atâtea numere de telefon câte ştie şi Cristiano Ronaldo. Au început deja un meci închipuit, plin de fentele lui şi de fiţele ei, joc pe care nicio televiziune din lume nu şi l-ar putea permite înainte de douăşpe noaptea. Ea e goală, transpirată, cu o mână pe tastatură şi cu cealaltă între picioare, el e cu maioul leoarcă, cu muşchii întinşi, iar cu mâna despică televizorul într-o diagonală care, pe noi toţi ceilalţi, nu ne avantajează.

Pe vremea mea, prima zi de şcoală mirosea a petroxin, a boxspaleţi şi a obraz de duduie stătută.

Am jucat prost şi nu meritam să câştigăm meciul cu Austria. Ocaziile noastre n-au fost rodul unor faze construite. Doar întâmplarea şi jocul aproximativ al adversarilor ne-au permis să ne apropiem din când în când de poartă, dar n-am ştiut să profităm. N-am avut posesie, nici control la mijlocul terenului, relaţia între linia mediană şi atac a fost greoaie, lipsită de imaginaţie. Un meci plictisitor din toate punctele de vedere, jucat pe un teren oribil. Un episod destul de greu de digerat în contextul actual.
Trebuie să convenim ca detractorii noului selecţioner şi-au impus argumentele sumare în Ghencea. Echipa naţională a fost înconjurată de o tristeţe devoratoare la primul meci pe teren propriu în mandatul lui Răzvan. Ca fond de joc, am fost sub ceea ce arăta de obicei reprezentativa Insulelor Feroe. În afară de disponibilitatea lui Roman, justeţea lui Codrea şi experienţa lui Chivu n-am văzut nimic ce ar merita salutat. Săpunaru e enervant, Cristea n-a justificat înlocuirea lui Mara, Bucur a marcat, dar n-a convins cu mingea la picior, Marica merita împuşcat pentru indolenţă.
În faţa noastră s-au postat nişte anonimi care au fost în stare să ne jeneze suficient încât să ne strice seara şi să ne umbrească perspectivele.

Echipele lui Răzvan Lucescu pierd greu. Rapidul, Braşovul, acum naţionala României. Sunt disciplinate şi determinate. Tocilare. Primesc puţine goluri şi întind nervii adversarului precum corzile unei vioare. Toate atributele fotbalului nevoiaş apar subliniate cu mândrie în operele lui. Băieţii se luptă cu mâinile goale, uneori se întâmplă să fie călcaţi de tanc, dar se ridică, îşi aranjează ţinuta, se încheie la copcă şi continuă jertfa. Nu ştiu dacă aceste batalioane vor avea statuie într-o zi, cheltuielile ne-ar putea afecta bugetul, dar cred că vor sfârşi prin a fi ecranizate. Se va găsi un regizor înalt, sobru, meticulos, unul pe care să nu-l dea umorul afară din casă, şi care va face din Apostol şi Roman noul cuplu de aur al cinematografiei de proximitate.

În Franţa am jucat ceea ce se putea juca la ora actuală. Asta ne-a demonstrat că victoriile din Lituania şi Ungaria n-au fost întâmplătoare. Dacă francezii erau la acelaşi nivel, probabil i-am fi bătut şi pe ei. N-avem însă timp să ne pară nici bine, nici rău, urmează meciul cu Austria. Obiectivul nostru e o tranşee mare, cât mai mare, să intre toate remuşcările de la Klagenfurt sub pământ.

Pentru unii agasant, pentru alţii performant, stilul noului selecţioner se potriveşte cu vremurile. Avem nevoie de el cum are pământul nevoie de toamnă.

Am informaţii că patronul Stelei ar fi fost vehement contestat de suporteri la un meci din campionatul Tanzaniei. Evenimentul s-ar fi petrecut undeva în suburbiile capitalei Dodoma, cu puţin timp înainte de lăsarea întunericului, la un joc între două echipe de mijlocul clasamentului. Fanii echipei gazdă au afişat pe un cearşaf mare cât o peluză din Ghencea cuvinte greu reproductibile dincolo de gradenele stadionului. Era un amestec de elefanţi, bani, creier, oi, sex, morminte şi mititica. Vreau să precizez că, de data asta, atacul n-are nicio legătură cu Ion Ţiriac, vânător contestat puternic în zonă. Şi nici măcar cu Andrelele Marin ori Raicu, de profesie globtroterițe.

Concret, ce-ar trebui să conteste Valeriu Argăseală în conferinţa de presă care va urma:

1. Amestecul poporului tanzanian prieten în afacerile interne ale altei ţări, în speţă viaţa privată a europarlamentarului Gigi Becali.
2. Lipsa de fermitate a federaţiei tanzaniene de fotbal (FTF) şi, implicit, a ligii profesioniste, faţă de acte de o asemenea barbarie.
3. Mojicia televiziunii tanzaniene deţinătoare de drepturi, care a oferit în repetate rânduri imagini cu aşternutul compromiţător.

În schimb, preşedintele Stelei nu trebuie să omită că:

1. Şeful său a ajuns să fie cunoscut până şi în Africa.
2. Numele lui Gigi Becali ajută la promovarea imaginii României în lume.
3. Un elefant nu uită niciodată.